Gogoșile sunt rotunde cât o viață la Valea Vișeului. Ne însoțesc din copilărie și până când murim. Nu e o exagerare, fiindcă în satul nostru strâns de dealuri și ascuns de brazi nu avem colivă de apoi, ci gogoașa pudrată.
Le zicem fanke pentru că vorbim o ucraineană de pădure, amprentată cu tot felul de alte cuvinte din română, maghiară, cehă, germană, în funcție de cum a variat harta pe lângă noi. Însă le iubim atât de mult încât le-am găsit și diminutiv. „Fanocike”. Gogoșele.
Gogoașa ți-o face bunica în zi de sărbătoare, cât să înlocuiască palacintocikele (clătitele) cu gem la găleată. Simți miros din vecini și apare Anna de după gard cu ditamai bolul plin, din care iese abur ca-n reclama la Jacobs Kronung de Crăciun. Nu facem reclamă la Jacobs, că nu se compară aburul de la gogoși cu cel de cafea. Scuze!
Gogoșile îți încălzesc seara de după săniușul la „Caplecikă”, capela lângă care sunt îngropați străbunii. Și, când se lasă seara, coborâșul e mai alert. Copiii se tem de „nepevne” și „zbihlenieta”, fantomele pe care nu trebuie nici să le auzi, darămite să le vezi.
Și sunt ierni grele la Valea Vișeului. Ar impresiona pe oricine, în afară de babka Luțac. Ea nu era deloc impresionată. Când nu eram acolo și sunam pe fixul cu 0262 în față s-o întrebăm câtă zăpadă s-a pus, că la meteo e cod între portocaliu și roșu, ea glumea — „S-a pus atâta zăpadă că umblă șoarecii-n genunchi să nu dea cu fruntea de cer!”
Mint. Nici pe dido Luțac nu-l impresiona. Doar că îi încărca agenda. Pe la 10 dimineață, când mă trezeam ca un domnișor, el mă aștepta deja tolănit în pat: „Am scos găinile, am dat la găini, am crăpat lemne, am adus lemnele în casă, am dat la vacă, am dat și zăpada. Gata pe azi!”. El nu se încălzea neapărat cu gogoși. Un păhărel de horincă era suficient.
Spre deosebire de bunica Luțac, cea care gogoșea tiptil, fără să știm — că mirosea pe toată ulița n-avea vreo relevanță, putea veni mirosul din orice curte — bunicul avea nevoie de ajutor la țuică.
La cazanul din Zaveșiva, zona din sat unde ajungi după ce treci podul peste Vișeu — de aici și numele — se arunca pe o canapea ce trecuse prin șmotru, ideală pentru dat indicații. Era un alchimist fascinat de grade, de mixul de fructe, de fiecare sticlă de Frutti Fresh umplută cu grade. Încă ceva demn de pus pe lista cu realizările zilei.
Ciocnirea anilor ‘90 cu 2000 nu a fost foarte fericită la Valea Vișeului. Iar gogoșile chiar erau motiv de sărbătoare. Copiii din familii sărace veneau la grădiniță cu două felii de pâine unse cu untură și presărate cu sare grunjoasă.
Iar dulciurile din magazin, deși ni se păreau o minune, erau o ciocolată cu gust de săpun și un suc mai mult acidulat decât dulce, cu un papagal pe etichetă, probabil un detartrant pentru sistemul nostru digestiv. Când venea cineva din Ucraina cu konfete, bomboanele lor de ciocolată, ceva gen Bucuria din Republica Moldova, sau arahide învelite-n cacao era rar. Iar prăjiturile se păstrau pentru nunți și Crăciun. Așa că rămâneam la gogoși.
De cele mai multe ori nu încăpeau într-o cratiță ori într-un bol de bucătărie. Așa că se spăla un lighean. Da, un lighean întreg ce se împărțea în stânga și-n dreapta, până pe fundul lui rămânea doar un strat alb de pudră.
Se făceau multe și pentru că nu puteai să te ascunzi. Nu doar de miros. Oricât de mici, urmele de zahăr rămâneau. În colț de gură, pe tricou, pe mânecă ori pe degete. Și n-aveai cum să nu le dai și celorlalți înainte de joacă.
Nu apucau să se învechească de cele mai multe ori. Când se întăreau, le înmuiam în lapte sau le umpleam cu gem. Cu laptele ăla plin de caimac, de nu crăpau mâțele ca la Creangă, te-ar fi zgâriat direct dacă nu le dădeai și lor într-o conservă.
Prin 2005, după ce plecasem deja din sat, m-am întors într-o vară și am găsit în curte un lighean acoperit cu un țol. M-am uitat stânga, dreapta, să nu mă vadă cineva, m-am asigurat că nu pândește nimeni, am luat o gură mare de aer și am băgat mâna pe sub bucata de material.
Era fasole.
Am băgat mâna adânc, e plăcut să înoți cu palma în fasole, încercați!, mi-am imaginat că frământ aluat și, ridicând cârpa albă de pe lighean, o să mă izbească un miros de acasă.
Seara, una dintre vecinele care m-a văzut peste gard mi-a adus gogoși.
