„Tare mă bucur că ați trecut pe la mine, singurătatea asta… uite, nici vecini nu mai am, înainte erau sute de oameni, poate chiar o mie, acum nu mai sunt nici o sută”, povestește tanti Agneta, în timp ce ne îndreptăm spre poarta din lemn, ocrotită și de-o parte și de cealaltă de piatră. De fapt toate gardurile, casele și grajdurile din sat sunt făcute din piatra adusă dintr-o mină de sub pădurea din apropiere, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care călătorii se aventurează să viziteze satul Chidea din județul Cluj.
Locul există de mai bine de 700 de ani, numele acestuia a fost menționat pentru prima dată în anul 1332, într-un act de proprietate. Vreme îndelungată oamenii din sat aveau harul de a modela piatra, astfel că pietrarii și zidarii de aici au fost căutați și de oameni din afara Transilvaniei. Nu mulți săteni cunosc bine limba română, asta deoarece comunitatea maghiară este majoritară în Chidea. La un colț de stradă, lângă magazinul sătesc, am trecut pe lângă tanti Agneta și, deși nu mă așteptam să-mi răspundă la românescul „bună ziua!”, așa cum pățisem în valea satului, femeia m-a invitat în curtea ei să-mi arate grădina și casa veche de peste 300 de ani.
„Înainte aici fiecare avea o meserie, tata a fost pantofar și bunicul dulgher. Era un sat ungur foarte renumit”, zice tanti Agneta, în timp ce-mi deschide ușa de la casă, de unde răbufnește un miros de salată orientală. Camera în care se odihnește este și bucătărie, într-un colț își are soba vopsită în culori roșiatice și lângă peretele opus are patul și-o masă — de unde par că ies la lumină câteva ouă fierte decojite pe jumătate. Se așază pe lada de lemn de la intrare și povestește că satul are patru biserici la care merg câte 2-3 enoriași și doar la sărbătorile mari se adună mai multă lume, fiindcă mai vin și din Cluj-Napoca.
Acum Chidea se scaldă în singurătate, mulți tineri au plecat ba la oraș, ba în alte țări și ulițele neasfaltate mai sunt cutreierate doar de nepoții bătrânilor, veniți în vizită la bunici în timpul weekendului. „Acesta este cuptorul la care fac câte ceva dulce pentru nepotul meu. Am o tradiție, în fiecare sâmbătă fac plăcinte sau clătite”, îmi zice bătrâna în timp ce ieșim din bucătărie și intrăm în camera alăturată, unde depozitează lucrurile casei. „Am rămas doar eu, soțul meu a avut un accident de mașină în 1996 și, timp de 11 ani, mai mult s-a chinuit”, povestește femeia în vârstă de 80 de ani. Privim tabloul alb-negru așezat deasupra patului din camera neîncălzită și-și spune mai mult pentru sine că soțul s-a dus la părinții lui și că dacă mai trăia, „locul ăsta arăta altfel”. Tanti Agneta ar putea să stea la oraș, are în Cluj-Napoca un apartament, însă orașul nu-i poate da ce are satul — liniște și o grădină mare care s-o țină ocupată până la apus. Doar așa mai uită de singurătate.
