Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Continuăm seria tot cu o poveste din familia Larisei – povestea mamei Zînica.
Era iarnă, aproape de Crăciun. Tăiaseră porcul, afumaseră carnea, așteptau sărbătorile. De când era mamă, avea somnul tare sensibil – „la orice zgomot, cât de mic, eu mă trezeam. Și nu mă odihneam cum trebuie, nu era deloc plăcut cu așa un auz…”. În noaptea aceea dormea, ca de obicei, cu fata și băiatul cel mic, și, ca în fiecare seară, și-a întrerupt somnul. Noaptea albă de decembrie n-avea cum să aducă așa lumină în ferestre, iar zgomotele puternice sigur nu erau de la Moș Crăciun. Și-a dat seama rapid că toate acele semnale erau, de fapt, acoperișul trosnind în flăcări puternice. A scos copiii și soțul din casă și au început să dea la o parte tot ce ar fi putut amplifica focul. În noaptea aceea, auzul sensibil atât de blamat în trecut i-a salvat viața și familia.
Poveștile cu zâne bune au fost dintotdeauna pline de provocări, dar și cu final fericit, iar povestea Zînicii a avut același parcurs. Zînica este soacra mea și eu o văd ca pe o războinică neînfricată. Focul dinainte de Crăciunul anului 2003 i-a schimbat viața complet. S-a mutat cu cei patru copii la mama ei acasă și a făcut tot posibilul să repare ceea ce vâlvătaia stricase. Oamenii satului au strâns bani, au donat materiale de construcție, băieții, deja la liceu, mergeau zilnic după ore să ajute la reconstrucția casei, însă delăsarea soțului și problemele lui cu alcoolul au făcut-o să se gândească mai mult la viitorul copiilor. „Cineva a venit la noi cu 100 de euro și dulciuri pentru copii. I-am dat banii lui Andrei (n. red. băiatul ei cel mare) și a plecat în Italia, la sora mea Nana. Tatăl lor cheltuia toți banii primiți donații, a vândut scândura și materialele primite pe băutură, lăsa băieții să muncească singuri și el pleca prin sat cu treabă. Când am văzut că nu e rost de făcut ceva cu el, am zis că nu mai trag deloc. Pentru mine se terminase!”, povestește Zînica. Doi ani mai târziu a lăsat trei dintre copii cu Mămăica, bunica maternă, și cu o soră de-a ei, și a luat drumul Italiei. La început, pentru doar trei luni, să se pună pe picioare.
A plecat toamna, își amintește perfect ziua de 17 noiembrie 2005 – „era într-o joi, Sabina învăța după-amiază, iar eu am plecat pe la prânz. Eram bucuroasă că plec, mă gândeam să am bani cu ce să îi cresc, să îi îmbrac, să îi țin în școală. Pentru nimic în lume nu voiam să renunțe la școală!”, povestește mama soacră. Își amintește de căldura și mirosul casei și suspină – „Iulian avea 15 ani, Gheorghiță 16 și Sabina 8. Am plecat cu ajutorul Nanei, că era acolo din ’98. Ea a plătit biletul, la ea am stat până mi-am găsit de muncă și tot ea m-a ajutat de fiecare dată când rămâneam fără muncă. La început m-am dus pe vreo trei luni, să strâng câțiva bani, dar mi-am găsit de muncă abia după două luni, începusem să trimit bani și pachete și Mămăica mi-a zis să nu mă întorc, așa că am mai rămas un timp”.
Cel mai greu i-a fost să învețe limba, la primul loc de muncă se simțea ca într-o închisoare – „înlocuiam o fată care plecase acasă pentru două luni și stăteam cu o bătrână care avea probleme psihice, mă simțeam la propriu ca la pușcărie, că avea și gratii la geamuri. Nu știam cum se zice nici la «prosop», nu înțelegeam mai nimic din ce spunea, stăteam cu dicționarul în mână și vorbeam din dicționar. Atunci am zis că mă duc pe jos acasă și acolo nu mai stau, dar îmi aminteam mereu de ce am plecat în Italia: să fac casă și să țin copiii în școală”.
„Nu le-am dus grija, cât le-am dus dorul”
Zînica și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și crede că El a făcut în așa fel încât copiii să fie cuminți, ca ea să poată rămâne cât mai mult timp la muncă în Italia. „Ei nu umblau pe la discotecă sau pe drumuri ca cei de vârsta lor. Gheorghiță plecase la Școala de Maiștri Militari, la Pitești, iar Iulian și Sabina au rămas să învețe la Piatra Neamț, să aibă grijă de casă, când Mămăica a murit. Le-am cerut un singur lucru: să nu umble noaptea pe drumuri. Era frica mea cea mai mare, dar i-a ținut Dumnezeu cuminți. Eu nu le-am dus grija, cât le-am dus dorul. Vorbeam cu ei numai duminica. Sunam pe telefonul fix, de la un telefon public din Roma și îl căutam pe cel cu tariful mai mic. Dorul de ei mă mâna înapoi în România, dar voiam să fac casă și gândul ăsta mă întărea”, povestește mama soacră.
În cei 16 ani de când muncește în Italia a reușit să își împlinească cele două mari visuri: și-a ținut copiii în școală și a construit o casă de la zero, cu încredere în băiatul rămas acasă, departe de un soț pentru care binele familiei nu a mai reprezentat o prioritate. În tot acest timp și-a ajutat copiii cu tot ce a putut, a însurat doi băieți, iar de 10 ani încoace, a făcut loc pe rând în inima ei pentru încă șapte membri – nepoții.
Am îndemnat-o să își imagineze cum ar fi fost dacă în toamna anului 2005 ar fi ales să rămână lângă copii, să nu plece. „Dacă rămâneam acasă? Copiii probabil munceau prin sat, școală nu făceau deloc, poate nici n-aveam cu ce să îi îmbrac. Cred că aș fi trăit din pensia Mămăicii și din vândut lapte și brânză. Din toți anii ăștia tot ce regret e că am fost departe de ei, am lipsit uneori la momente importante din viața lor și a nepoților”. După ce și-a dus la bun sfârșit toate planurile, Zînica mai are un vis de împlinit: să dea cu praf magic timpul, ca să se poată bucura mult și bine de nepoți.
