Zeci de călători poposesc în fiecare zi în atelierul familiei Magopăț din satul Marginea, județul Suceava. Vin să admire ceramica neagră de Marginea, poate chiar să cumpere un ulcior, un castron sau o vază, dar, cel mai important, vin pentru povești. „Vor să vadă cum se modelează argila, să afle de ce obiectele de aici sunt negre și care sunt legendele satului. Ei cred că argila este una specială, dar nu-i, procedeul le face negre”, îmi spune Corneliu Magopăț. Olarul povestește că periodic merge în împrejurimile satului și adună argilă. Adusă în atelier, aceasta este verificată, curățată și pusă-n malaxor cu apă. La final, o frământă cu mâinile pe masă și, în cele din urmă, o pune pe roata olarului. „Am început de la 7 ani, mi-a plăcut și am fost motivat de mama. Eu făceam căni sau farfurii, ea le vindea, iar banii câștigați mi-i dădea mie. Asta fac și eu acum cu cei doi fii ai mei, Andrei și Matei”, spune bărbatul în vârstă de 37 de ani, în timp ce arată cu degetul spre peretele din spatele lui, unde sunt câteva fotografii cu cei doi copii.
Povestește că ceramica neagră, despre care cei mai mulți spun că este unică în Europa, a apărut dintr-o întâmplare. Acum două mii de ani, un cuptor subteran s-a surpat și, după ce s-a răcit zona, olarii au început să caute în speranța că o să mai găsească ceva întreg. Atunci au observat că toate bucățile de lut erau negre, fiindcă fumul n-a mai ieșit la suprafață, ci a intrat în argila fierbinte. Abia acum 250 de ani, mai multe familii de olari s-au stabilit în satul Marginea și-au început să practice acest fel de olărit. Obiectele pe care le făceau le dădeau pe mâncare pentru animale în târgurile din Botoșani și Iași, iar vestea li s-a tot dus. „Înainte de 1990, erau în sat peste 60 de familii, fiecare olar lucra în căsuța lui, cu soția și copiii, dar acum mai sunt în sat doar trei familii cu tot cu a noastră”, îmi spune Corneliu. Își umezește din nou mâinile, căci dacă se usucă prea mult, modelul de pe roată începe să tremure. Face un ulcior și, cu fiecare apăsare, argila se apropie și mai mult de forma finală. Zice că la el contextul a fost diferit și poate de asta n-a plecat în străinătate, așa cum au făcut-o mulți din sat. Meseria de olar s-a transmis în familie de șase generații. Pământul pe care se află atelierul, magazinele și casa tradițională devenită restaurant a aparținut bunicului său, însă comuniștii i l-au luat. După Revoluție, bunicul a avut dreptul să răscumpere terenul și de atunci afacerea familiei s-a dezvoltat.
Cadou de nuntă
Traian muncește alături de Corneliu, însă el a învățat meseria după ce s-a căsătorit, la vârsta de 25 de ani, și a intrat în familia Magopăț. S-a însurat cu sora lui Corneliu și s-a mutat dintr-un sat de lângă orașul Suceava, în Marginea. „Lucram la început la cuptoare. După program veneam în atelier și încercam și eu să fac câte ceva din argilă. Ușor-ușor am învățat, însă la olărit trebuie să te înarmezi cu multă răbdare”, spune bărbatul, în timp ce modelează un vas înalt, făcut din două piese separate. În atelier apar câțiva turiști, iar Corneliu explică de ce obiectele au culoarea neagră. „După ce termin acest ulcior, îl las la uscat o vreme, poate și două-trei săptămâni. Apoi îl pun în cuptorul din spatele atelierului. Timp de opt ore, focul este întreținut cu lemn de brad, până ce temperatura ajunge la peste 700 de grade Celsius. Oprim focul, închidem cuptorul ermetic, astfel încât să nu iasă fumul și, după două zile, scoatem ulciorul. Pentru că fumul n-a avut unde să iasă, a intrat în porii argilei și-a înnegrit-o”, povestește olarul. O fetiță se reazemă de masa unde se învârte roata și-l roagă pe Corneliu să mai facă ceva, poate o cană. Ar fi învățat-o și pe ea să modeleze argila, însă de când cu pandemia, nu mai este permis să țină ateliere pentru copii și adulți, așa cum se făcea înainte.
Corneliu spune că dacă această meserie ar dispărea, de vină ar fi tocmai olarii, fiindcă „asta înseamnă că n-am știut cum să dăm mai departe”. Mai adaugă că principiul este valabil pentru toate meseriile cu istorie și povești ale țării — tâmplărie, țesătorie, ceasornicărie, olărie — totul depinde de cum învățații într-ale meseriei se apropie și le transmit ucenicilor ceea ce știu.
