Dobrogea orientală

Am copilărit într-un sat din Dobrogea. Nici prea mare, nici prea mic. Satul e centrul meu de echilibru. Primele amintiri de acolo le am, cum spune bunică-mea: „Aici ai deschis ochii”. M-am mutat la oraș la cinci ani și jumătate, dar sfârșitul de săptămână mă găsea tot sub bolta de vie din fața casei construită de străbunica mea.

Dobrogea este o regiune multietnică, aici fiind șaptesprezece etnii. Inițial satul meu a fost pământul unui turc, dar după ce statul i-a luat teritoriul, au început să vină familii din zona Argeșului și Vâlcei. Așa s-a întâmplat și cu stră-străbunicii mei. Bunicul Toma, tatăl străbunicului meu, a fost argat la boier, dar statul i-a dat pământ în sat și s-a mutat cu familia.

Cam de pe la casa noastră începe cartierul turcesc. Am crescut în miros de mâncare orientală, la granița dintre chemarea la rugăciune și slujbele creștine. Vecinii de peste drum sunt o familie turco-tătară, iar în casa aceea stau mai multe generații. Mater familias, Nene, singura reprezentantă a primei generații, a murit acum câțiva ani, dar amintirile mele cu ea sunt încă vii.

Îmi aduc aminte cum stăteam pe băncuța de lemn din fața porții lor și mâncam mieji de semințe prăjite în casă. Nepoata lui Nene avea responsabilitatea să spargă coaja neagră și să îmi ofere miezul crocant la exterior și moale la interior. Când veneau Ramadanul și Bairamul era sărbătoare pentru papilele mele gustative. Vecinele pregăteau, sub atenta supraveghere a lui Nene, tăvi întregi de baclavale, minuni, șuberec, sarailii și toate deserturile orientale despre care am citit în cărțile lui Elif Shafak. Crescând, nu am reușit să găsesc în altă parte produse mai bune decât cele făcute de Nene și nurorile ei.

Casa lor era specifică turcilor. În camera de la stradă aveau pernuțe pe jos și acolo se așezau femeile să-și tragă sufletul și să bea o cafea completată de o țigară. Nene fuma mult, mirosul ei fiind un vals de tutun, cafea și arome orientale. Se comportau cu mine cum s-ar fi comportat cu nepoata lor. Mie îmi vorbeau în română, dar înțelegeam și turcă, și tătară. Vorbeau un amestec de aceste două limbi. Le era drag de mine și eu mă simțeam la ei – acasă. Mă răsfățau cu semințe și bunătăți făcute în casă, la cuptoarele acelea turcești rotunde.

De când am intrat la școală și, mai ales, de când a murit Nene atmosfera s-a schimbat. Ea era nucleul familiei mari de peste drum. Mirosurile orientale au început să dispară, casa a fost modernizată, iar spiritul turcesc a rămas doar în amintirea copilăriei mele.

•

text de Sînziana Mocanu
ilustrații de Sorina Șerban