Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Ionuț continuă seria cu povestea fratelui său, Maricel.
Decizia lui Maricel sau Coca, așa cum i se spune în familie, de a pleca din țară a fost mai mult una de moment, alimentată de neputință și de visul de a-și cumpăra prima mașină. Terminase Liceul Auto din Galați și pasiunea lui pentru mașini ne umplea deseori curtea cu fel de fel de piese. După liceu s-a înscris voluntar să plece în armată. „Cum să pleci în armată, că nu ai 20 de ani?”, i-a spus mama, șocată de faptul că băiatul mai mare urmează să fie la zeci de kilometri depărtare, la Constanța. Pe-atunci, în 2001, serviciul militar era obligatoriu în România, însă numai de la 20 de ani încolo (pentru bărbați). „Am împlinit 19 ani în armată. La o vreme, după ce am terminat cei doi ani, mi-am depus actele să mă angajez pe post de caporal”, îmi povestește Maricel. N-a mai făcut carieră în armată, fiindcă plecările multe și dese din sat în alte țări occidentale, „unde se fac bani”, l-au convins să ia drumul străinătății.
Mariana, sora noastră, era deja în Grecia, așa că atunci când i s-a propus să plece cu încă nouă bărbați din sat, la muncă în Atena, el a decis că merită. Înainte au pus mână de la mână, au reparat mașina unui consătean, i-au făcut revizia alteia, și-au făcut pachetele cu mâncare și alte necesități, au virat la dreapta spre șoseaua principală și-au plecat. Era anul 2004 și pentru a merge în Grecia era nevoie de o viză de turist, care se dădea doar pentru trei luni. Pentru a nu fi opriți la vamă la bulgari, așa cum se obișnuia, au ocolit Bulgaria, au mers spre Italia și de acolo au luat feribotul spre Grecia. Luați la întrebări la graniță, unii au spus că sunt pompieri, alții că sunt funcționari publici în România și au fost, astfel, primiți pe teritoriu elen ca turiști.
Ce-i drept, Maricel a fost o perioadă turist pe la mai multe locuri de muncă, a încercat să lucreze pe-o macara, acolo „unde și-a scăpat telefonul direct în apă”, îmi spune mama, punându-se imediat pe lăcrimat. „Săracul… Cred că atunci, pe la finalul anului 2004, i-am pus primul pachet, mergeam toate femeile, care aveau soții sau băieții plecați, cu sacoșele la Galați și puneam toate odată. După o vreme m-a sunat și mi-a spus «Mamă, nu mai trimiteți pachete în sacoșe de rafie că ne-au învățat toți de pe aici, numai noi de la Crăiești primim așa”, adaugă mama, mai mult zâmbind de data aceasta. Coca a trecut și pe la o fabrică de cărți și, într-un final, s-a stabilit la o fabrică de aluminiu, acolo unde a muncit până a plecat de tot din Grecia. „Nu știam limba greacă, dar învățasem câteva cuvinte în engleză și m-au ajutat. Drept să-ți spun, mă dureau mâinile de la atâta vorbit”, îmi zice Maricel râzând.
Deși sora noastră locuia tot în Grecia, ea era pe insula Kos, la distanță de vreo 450 de kilometri de Atena. L-ar fi luat la ea, dar nu avea ce loc de muncă să-i ofere. „Mă trezeam și mă culcam plângând, că mă tot gândeam la el, însă nu voiam să-l ajut prea mult, fiindcă trebuia să nu-l învăț cu nărav, să-l las să se descurce singur. Așa era mai bine și chiar a fost”, mi-a spus mai demult Mariana. La finalul anului 2005, Maricel a mers totuși la ea pe insulă, dar în vizită. Un an mai târziu, avea un sprijin lângă el, căci prietena lui decisese să plece și ea în Atena, să-i fie aproape. Au luat-o de multe ori de la zero, s-au mutat dintr-un loc în altul și plecatul de acasă i-a apropiat. Când am mers pentru prima dată în Grecia, în 2008, am plecat cu autocarul din Galați la Atena și am stat la ei câteva zile, până să vină Mariana din Kos să mă ia la ea. Îmi amintesc că locuiau într-o garsonieră micuță, undeva la etajul 10, unde seară de seară umflam salteaua pe care dormeam. Am mers la ei aproape vară de vară, asta până în anul 2012, când au decis împreună să se mute înapoi în România. În ultimii 3-4 ani obișnuiau să vină mai des în țară, cu mașina, asta pentru că în august 2010 s-au căsătorit în sat și planificările de tot felul pentru nuntă i-au apropiat mai mult de țară.
Nu mai voiau să plece din România, iar noi eram tare fericiți. Își făceau planuri, noi pe lângă ei, Maricel căuta idei de afaceri, dar un necaz în familie și „mersul prost al lucrurilor din țară” i-au făcut să se gândească din nou la străinătate. Nici nu se încheiase anul că ei erau deja în altă parte, în Elveția. Au locuit un an acolo, apoi s-au mutat în Germania, unde sunt și acum. „Eram învățați cu plecatul și nu ne-a fost atât de greu, însă începutul din Germania cred că a fost mai dificil decât cel din Grecia. Am fost nevoiți să ne facem prieteni noi, să învățăm o altă limbă și s-o luăm de la capăt…”, îmi povestește Maricel. Acum muncește la o fabrică de sticlă în Elveția și trece granița dintr-o parte în alta. Zice că dacă stătea acasă și nu pleca deloc în străinătate, lucra în armată și poate „acum cinci ani aș fi spus că era mai bine, dar azi nu”. În anul 2019 și-a cumpărat o casă într-un mic orășel din Germania și asta ne-a făcut pe noi, toți din familie, să ne adunăm pentru prima dată laolaltă de sărbători, într-o țară străină. Chiar dacă unii puneau mobilă, în timp ce alții făceau salată de boeuf, acelea au fost cele mai frumoase sărbători pentru mine.
Dacă nu-i la muncă, de fiecare dată când îl sun pe Maricel, îmi spune fie că face ciment pentru beciul casei, fie că descarcă ceva materiale pentru a construi un gard sau o ajută pe soția lui la plantat roșii, ardei sau flori. Anul trecut, când au venit în țară, ne-au adus roșii de la ei din grădină și le-am mâncat cu brânză făcută de mama. Întrebarea „când o să vă întoarceți de tot acasă” nu-și mai are rostul, iar eu nici n-o mai adresez, asta deoarece casa lor a devenit acasă, nu doar pentru ei, ci și pentru mine, dar mai ales pentru cealaltă sora a noastră Giorgiana, care locuiește la câțiva kilometri de Maricel, într-un orășel din Franța. În timp ce povestim despre plecarea lui din țară, văd pe apelul video că se urcă-n mașină. „Ne pornim spre Giorgiana, dar vrem să fie o surpriză, să nu-i spui”, îmi zice. Promit să nu, dar îl pun și pe el să promită c-o să sune cu video când ajunge la ea și poate punem de-o șuetă împreună cu mama și cu Mariana din Grecia. Un fel de duminica-n familie.
Portret de familie emigrantă: Mani
Nu știu dacă a luat-o cineva deoparte și i-a zis în șoaptă „Mariana, în afară de mama ta, tu o să fii stăpânul casei de acum încolo”, însă chiar așa s-a întâmplat. Tatăl ei a murit pe când ea avea doar 10 ani și asta a forțat-o să se maturizeze — să muncească cu ziua prin sat, să aibă grijă de animale când mama era pe câmp și să nu ne piardă din ochi pe noi, ceilalți trei. Mariana, sau Mani, cum îi spunem noi, este cea mai mare, apoi urmează Maricel, cu un an mai mic, Giorgiana, cu 5 ani mai mică, și eu, mezinul familiei, venit după 14 ani de la nașterea Marianei, din a doua căsnicie a mamei. Când tatăl ei a dispărut subit, nimeni nu a avut pregătit un plan de rezervă. În lipsa lui, au apărut grijile și sărăcia, iar mama a devenit mai strictă ca să țină totul sub control și să arate satului că poate – Află întreaga poveste aici.
Acasă e și aici, și acolo
Am plecat de acasă cu un troller și-un rucsac de drumeție în spate și am ajuns noaptea, pe-o vreme ploioasă, în centrul Londrei. Nu venisem într-o țară străină de nevoie, așa cum făcuseră cu ani în urmă frații mei, ci dintr-o alegere — să studiez. Aveam bani de trăit în prima lună și câțiva cunoscuți la care să apelez, în caz de nevoie. Era 13 septembrie, în câteva luni urma să plec iar acasă, de sărbători, iar gândul ăsta mă liniștea. Trei luni mai târziu, în seara de Revelion, când m-am văzut întorcându-mă plângând de la locul de muncă, mi-am dat seama că sindromul „încă trei luni” își făcuse apariția și nu știam cum să scap de el. – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Gaga
Toate visele aveau să fie împlinite, cineva îi găsise un loc de muncă într-o cafenea din comuna Treviso, urma să aibă banii proprii, așa cum n-a avut niciodată și, de ce nu, să ne ajute pe mine și pe mama, singurii rămași acasă. Într-o zi a intrat poliția în cafenea pentru un control și când a observat că românca nu avea 18 ani, dar muncea, au luat-o la secție. Fără să știe ce-o să se-ntâmple, singura grijă a Giorgianei era „să nu cumva să afle mama”. Nu le-au dat prea multe detalii despre cum a ajuns în Italia, așa că a fost trimisă la o școală de corecție pentru minori. Aici urma să meargă la școală și să locuiască până la majorat. „Am stat cuminte o săptămână, n-am zis nimic. Într-o seară l-am văzut pe paznic că era ceva mai adormit, așa că am luat toate cearceafurile și prosoapele din cameră, am trecut rapid pe lângă el și i-am spus în treacăt că merg la baie. Am dat drumul la toate robinetele, am deschis geamul și-am început să leg materialele unele de altele ca să mă pot cățăra pe ele și să cobor pe geam”, îmi povestește Giorgiana. | Află întreaga poveste aici.