Ioan a fost toată viața un român mândru și muncitor, a ținut o gospodărie întreagă cu nevasta sa, cu fata și cu feciorul. E cunoscut în toată zona Maramureșului și poate și pe alte plaiuri, datorită meseriei lui, care-l aduce zi de zi în atelier. Și azi buricele degetelor o iau înainte și modelează forma clopului din paie de grâu de primăvară, nu i se aude respirația și, dacă n-ar fi zgomotul motorașului de la mașina de cusut, ai spune că nu-i nimeni în atelier.
Relația dintre el și firele de paie e sfântă, se cunosc unii pe alții de mai bine de 40 de ani. Începe cu fundul clopului, coboară rând cu rând și construiește titia și-apoi, într-o clipită, apare și pana clopului. Mașina la care coase o are de la tatăl lui, dar a modificat-o. Pe când era în Cehoslovacia cu treabă, a văzut într-un magazin un motor și s-a gândit cum ar fi să-l atașeze mașinii manuale de acasă. „Aș face mai multe clopuri așa” și-a zis atunci, doar că era duminică după-masă, iar magazinul era închis. Deși era vremea întoarcerii în țară, a stat până luni, și-a dat banii pe motor, neștiind sigur dacă se potrivește sau nu mașinii, și, iată, acum le poate termina tuturor clopurile, chiar înainte de Paște.
I-ar prinde bine un ajutor, doar că fetei lui nu-i prea place la mașina de cusut și nici mașinii, se pare, căci de fiecare dată când Victorița pune mâna pe unealtă, ba se rupe un ac, ba apare câte ceva de reparat. Iar băiatul e prea mic. Ce nu știe Ioan, însă, este că Victorița are deja prea multe pe cap, treabă la animale, treabă-n bucătărie cu muma și „asta mi-ar mai lipsi, să-i arăt că știu să fac și clopuri”. Nu poate să-i spună nu, așa că se pune, așa cum zice tatăl ei, la mașină și începe să facă clopul. Când Ioan se întoarce cu spatele sau pleacă afară, Victorița rupe acul și scapă de treabă. Totul se oprește, bărbatul stă o zi întreagă și repară, în timp ce își tot promite că n-o s-o mai lase pe fată la mașină. Și-n vâlvătaia asta trec anii, se așază unul peste altul ca firele de paie pe clop, până când acesta ajunge la cel din urmă nod.
Ultimul fir din clopul lui Ioan a fost înnodat acum 12 ani, când Victorița a rămas fără tată. N-a apucat să-i spună că știe să coase și că, de fapt, în toți anii ăștia i-a stricat mașina intenționat ca să scape de treabă.
„După moartea dânsului, n-aș putea să fac altceva, mă pun la mașină și îmi amintesc de tata”
Și-a jelit tatăl și mereu s-a gândit cum să facă să-i ducă tradiția mai departe. Fratele ei știa mai multe decât ea, el era cel care pe la 10 ani a mers la un concurs de clopuri la Muzeul ASTRA din Sibiu, însă a plecat în străinătate la studii. Copiii femeii, tot o fată și un băiat, creșteau mari și tare i-ar fi plăcut să le arate și lor ce făcea bunicul. S-ar fi apucat să facă clopuri, doar a văzut atâția ani la tatăl ei, însă mașina era stricată, n-a mai fost curățată de ani întregi. Să cumpere alta nu avea cum, fiindcă sunt rare, nu s-au mai fabricat unele la fel de la Primul Război Mondial încoace, și pe unde mai există se dau la licitație cu sume mult prea mari. „Mamă, ți-o repar eu!”, i-a spus Adi, băiatul ei, într-o seară. Pasiunea pentru mașini chiar l-a împins să se înscrie la Politehnică la Cluj-Napoca. Victorița avea încredere în fiul ei, dar asta era prea mult. „Adi, e păcat s-o stricăm de tot, dar dacă tu crezi că o poți face, atunci ai acordul meu”, i-a spus înainte de culcare. Adi a desfăcut mașina piesă cu piesă, le-a lăsat la degresat în apă cu detergent de vase și apoi a încercat să le monteze la loc. A doua zi dimineață, Victorița a găsit un bilet pe masă care spunea: „mașina ți-e în stare de funcționare!”. Nu i-a venit să creadă, așa că s-a așezat pe scaun, a luat firele făcute din lemn de plop și a început să coasă. Atunci a făcut primul ei clop și tot de-atunci a devenit prima femeie meșter din zona Maramureșului istoric care face clopuri.
„Adu-mi clopul să mă-mbrac”
Atelierul Victoriței este mai modern, deși uneltele sunt precum cele folosite de tatăl ei acum 50 de ani. Pentru un clop are nevoie de o împletitură din lemn de plop, fiindcă paiele din grâul de primăvară, pe care le folosea tatăl ei, nu prea se mai găsesc. „Din lemnul de plop se obțin fâșii de 70-80 de cm și se împletesc în trei. Împletitura se albește, fiindcă se spune că așa cum este cămeșa, albă-albă, așa trebuie să fie și clopul și apoi se lasă la uscat în loc umed, nu la soare. Se trece împletitura prin mașina de călcat ca să fie mai ușor de manipulat și apoi se începe clopul”, povestește Victorița. A învățat toate modelele și știe, la fel ca orice maramureșan, că omul se cunoaște după clop. Unii, cum sunt cei din Valea Cosăului, au clopuri cu cipce (panglică) și șinoare (șnur), alții cu mărgele — la unii diferă culorile, la alții forma sau tipul de împletitură.
„Înainte nu se ieșea în lume fără clop, ultima piesă vestimentară era clopul. Bărbatul îi spunea femeii «adu-mi clopul să mă-mbrac», atât de important era, nu se «punea» pe cap, cu el te îmbrăcai”, zice Victorița. În zilele noastre bărbații mai poartă clopuri doar în zi de sărbătoare, nu și în zi de lucru, iar cererea nu mai este cum era odată. Cu toate acestea, Victorița face clopuri des, căci vrea să ajungă să le lucreze perfect, așa cum făcea tatăl ei. A păstrat un astfel de clop în casă, are peste 25 de ani, nu a fost purtat niciodată și împletitura este măruntă, are 4 milimetri și e făcută din 7 fire de grâu de primăvară. „Pe acesta îl păstrez pentru când s-o însura Adi”, povestește Victorița, în timp ce rotește ușor obiectul care-i amintește de tatăl ei. Când băiatul ei va face și el primul clop, obiceiul o să se afle la a patra generație.
