„Ce noroc pe capul meu, să fiu văduvă de două ori!”

Am avut o mamaie tare demnă. De la dumneaei era imposibil să nu înveți ceva. Mereu avea câte un cuvânt plin de înțelepciune de spus, chiar dacă, pe moment, nu realizai.

„M-am născut în ’41, tăticul meu a murit tot în ‘ 41, pe front, la Cotul Donului. Nu l-am cunoscut niciodată! Mămica nu a putut să mă alăpteze, deoarece laptele ei era albastru de la supărare. Ne urca, săraca, în pod, ca să nu pățim ceva rău, că veneau rușii și furau ce găseau în casă, în curte. Cine știe ce ne-ar fi făcut… Rușii ăștia, nenorociții, au luat o mireasă moartă, au jucat cu ea și cine mai știe ce au mai făcut cu ea. Am crescut cu mămica și sora mea, Marieta. Săraca, sora mea, avea boala copiilor! Am mers la sapă, la porumb, de mică, de la vârsta de 7-8 ani! M-am măritat de tânără, pe la 17 ani, mai mult obligată, am fugit cu tataie al tău, ca să nu fiu cu un moș!”, îmi povestea.

Mamaia mea, Șlapan Ionelia, născută Băleanu, a avut o viață foarte grea, de când a apărut pe acest pământ, chiar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Străbunicul, Băleanu Gheorghe, era măcelar, însă a fost obligat să meargă pe front împreună cu frații săi. Toți au murit în timpul acestei orori. Mamaie a muncit de mică, nu a avut copilărie, nu a știut ce e aceea o păpușă… A știut doar ce e munca!

„Muncă, muncă și iar muncă!”

La 17 ani a fugit de acasă, deoarece unchiul său i-a aranjat căsătoria cu un vecin de-ai săi, că așa era pe vremuri. Cu tataie Nicu a avut 2 fete, mama și mătușa. Bunicul meu începuse să fie bine, lucra la Securitate, însă prin 1975, cred, a murit ars, din cauza unui incendiu, acasă. O chestie banală…

Mamaie a rămas văduvă, cu „două fete mari, la școală”, cu o soră cu probleme, dar și cu mama ei. După câțiva ani buni, l-a întâlnit pe tataie Otto. Nu cunosc prea multe detalii, însă știu doar că mamaie spunea adesea „m-am măritat ca să am cum să cresc fetele mele!”.

Cu timpul, fiecare dintre fetele sale s-a dus la casa ei, și-a întemeiat o familie. Mătușa a ales să meargă în altă țară, noi am rămas cu mamaie și tataie. Până prin 2016, nu era an fără porc tăiat de Crăciun sau puișori scoși din ouă, de Paște. Grădina de legume era bogată mereu. Livada, plină de prune. Aveam de toate, muncite de noi, cei de acasă. Însă, tataie a început să se îmbolnăvească, iar în octombrie 2017 a murit. Pentru mine și mamaie a fost cumplit de greu. Fără tataie, fără să îl mai vedem, să-l auzim…cu glumele sale, dar era acolo, cu noi, la masă.

Mamaie, după moartea lui tataie, a început să se roage aproape zilnic, ca să moară. Spunea: „ce noroc pe capul meu, să fiu văduvă de două ori!” O rugam adesea să nu mai facă asta. Mă durea să o aud făcând astfel de rugăciuni. Până la urmă, în anul 2020, a căzut la pat, fix în a doua zi de Paște. În acel an eram toți în șomaj tehnic din cauza pandemiei, acasă. Însă eu abia mă mutasem cu logodnicul meu, cu chirie, în oraș. Iar mamaie rămăsese cu mama și cu tata, la țară. I-am protejat și am zis că respect legea, să nu merg de Paște, în plină pandemie, să avem masa în familie.

Avea să fie ultimul Paște cu mamaie.

Cum am auzit că a picat la pat, am știut că se va duce. După două luni, Dumnezeu a iertat-o. Pe 5 iulie 2020 s-a dus. Nu de COVID, ci pentru că atât a avut ață pe mosor.

„Bătrânețe, haine grele, ce n-aș da să scap de ele!”

Am rămas cu ea în suflet și în amintiri. Deși a trecut mai bine de un an, tot am sentimentul acela, când ajung acasă, că va ieși din camera ei și mă va striga, ca să mă vadă.

„Ai să mă aștepți până la sfârșitul lumii!”, asta i-am spus când mi-am luat rămas bun, la înmormântarea dumneaei.

Se spune că atunci când mor bunicii, se stinge și o parte din suflet și deodată se duce și copilăria noastră cu ei.