Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Ionuț continuă seria cu povestea surorii sale, Mariana.
Nu știu dacă a luat-o cineva deoparte și i-a zis în șoaptă „Mariana, în afară de mama ta, tu o să fii stăpânul casei de acum încolo”, însă chiar așa s-a întâmplat. Tatăl ei a murit pe când ea avea doar 10 ani și asta a forțat-o să se maturizeze — să muncească cu ziua prin sat, să aibă grijă de animale când mama era pe câmp și să nu ne piardă din ochi pe noi, ceilalți trei. Mariana, sau Mani, cum îi spunem noi, este cea mai mare, apoi urmează Maricel, cu un an mai mic, Giorgiana, cu 5 ani mai mică, și eu, mezinul familiei, venit după 14 ani de la nașterea Marianei, din a doua căsnicie a mamei. Când tatăl ei a dispărut subit, nimeni nu a avut pregătit un plan de rezervă. În lipsa lui, au apărut grijile și sărăcia, iar mama a devenit mai strictă ca să țină totul sub control și să arate satului că poate.
După ce-a terminat cele opt clase, Mariana s-a angajat la șantierul naval din Galați, la vopsitorie. Locuia în căminul de fete „Muncă și artă” și, la fiecare final de lună, când primea salariul, călătoream cu mama 70 de kilometri din satul Crăiești până la Galați ca să luăm de-ale gurii și „ceva dulciuri pentru cel mic”. În iunie 2001, la ideea unei prietene din cămin, Mariana a plecat în Bosnia, să fie ospătar într-un bar. A călătorit cu trenul și a făcut două zile pe drum. „Nu am anunțat-o pe mama, eram sigură că n-o să fie de acord. Am lăsat totul baltă și am plecat”, îmi spune, în timp ce eu cotrobăi prin cutia cu albumele ei vechi. A sunat după două săptămâni pe telefonul fix al vecinei: „sunt bine, nu te mai îngrijora”. N-au putut sta mult la povești, fiindcă erau prea scumpe cartelele folosite pentru vorbit. Din ziua aceea, mama tresărea de fiecare dată când se auzea soneria de afară a vecinei.
Mariana s-a întors acasă la finalul anului și apoi a plecat din nou, în orașul Veria, din Grecia. „De acolo am trimis primul pachet acasă. Nu aveam acte și nu puteam să pun bani la bancă, așa că am ascuns 500 de mărci într-un ursuleț”, povestește ea.
În Veria a muncit câteva luni, apoi a plecat spre Atena, unde a stat o săptămână, și de acolo a aterizat pe insula Kos, unde locuiește de aproape 20 de ani. Se întâmpla în anii în care România nu era în Uniunea Europeană, deci era nevoie de viză pentru a locui în Grecia. Spre finalul anului 2003 poliția a intrat în hostelul în care locuia Mariana și alte colege emigrante. „Poliția venise pentru alte fete, dar m-a controlat și pe mine. Aveam viza expirată și m-au arestat”, își amintește. Cât a durat procesul a stat în pușcărie, iar acolo a primit vizita unui grec pe care-l cunoscuse cu o zi înainte de a fi arestată. Grecul i-a lăsat pachetul de țigări pe care-l avea la el și numărul de telefon scris pe-o foaie.
„La proces m-au întrebat, «în următorii 5 ani unde vrei să stai? În Grecia sau în România?» Am ales să stau în Kos, acasă n-aveam din ce trăi. În toți ani ăia n-am avut voie să merg acasă”, povestește Mariana. După ce a ieșit din arest, l-a sunat pe grec și l-a rugat s-o primească în gazdă pentru câteva zile. Bărbatul, pe nume Alex, locuia singur, trecea printr-un divorț și, în ziua în care o văzuse pe Mariana în pușcărie, avusese procesul. A primit-o în casa lui și-a ajutat-o să învețe limba greacă: „Nu știam mare lucru, cu Alex vorbeam mai mult prin semne. El îmi arăta o furculiță și-mi spunea «piroúni». Am învățat repede greaca, fiindcă nu aveam niciun român în preajmă”. S-a angajat la un bar tradițional grecesc, unde, timp de 8 luni, a vândut flori. Între timp, sora lui Alex a zis că are nevoie de ajutor în bucătăria restaurantului pe care-l deținea, și a luat-o pe „rumana”. În timp ce spăla vasele în bucătărie sau tăia legumele pentru salată, învăța cuvinte noi în limba greacă de care avea nevoie dacă voia să obțină actele grecești: „Mi se cerea sarea și eu dădeam piperul, însă au avut răbdare cu mine. Prima dată am învățat legumele și condimentele.”
Între timp, între ea și Alex s-a închegat o relație de ajutor reciproc, respect și iubire. În 2007, când România a intrat în UE, și a fost liberă să vină acasă, l-a adus și pe grec cu ea. Era o iarnă grea, nămeții depășeau un metru și, din cauza furtunilor, n-am avut curent timp de două săptămâni, fix cât au stat ei acasă. Acum era rândul ei să-i arate lui Alex o furculiță și să-i silabisească pentru a învăța. În acele zile grecul a fost noutatea din satul în care nu existau canalizare, apă curentă și nici briza Mării Mediteraneene. Eu îi arătam cum să mănânce șoriciul și el îmi povestea despre plajă și bărci și-mi spunea că anul viitor o să mă duc și eu la ei, ceea ce s-a și întâmplat. În vara anului 2008, la 12 ani, am plecat neînsoțit cu autocarul spre Grecia.
Când s-a întors în Kos, după cele două săptămâni petrecute în țară, Mariana și-a schimbat locul de muncă și a devenit partener la magazinul de suveniruri a lui Alex. Împreună au construit o altă afacere, un mic cazinou și l-au numit „Biriba”, după numele unui joc popular de cărți din Grecia. „Treceam în fiecare zi spre «Biriba» și odată am văzut scris mare pe un geam «arte marțiale». Mereu îmi dorisem să știu să mă apăr singură, îmi imaginam că o să fie nevoie s-o apăr pe mama, pe tine și ceilalți frați, să nu se ia nimeni de voi. Voiam să fiu «smardoaie», așa cum se zicea la noi în sat”, râde Mariana. În una din zile s-a înscris la cursuri de Kung Fu și Wing Chun și, după un an de antrenamente, a mers într-un schimb de experiență în Israel. Pasiunea pentru arte marțiale a făcut-o să deschidă, împreună cu alți antrenori, o nouă afacere, un magazin cu arme și echipamente pentru soldați, poliție și pompieri. Dar criza globală din 2008 i-a falimentat, rând pe rând, afacerile — mai întâi magazinul cu arme, apoi magazinul cu suveniruri și, în 2016, barul: „Am vrut să fac bani ca să vă ajut pe voi. Mă gândeam des la voi, dorul de casă a fost cel mai greu”.
Timpul a dovedit că plecarea bruscă și anii întregi petrecuți departe de familie au lăsat urme. În vara anului 2010, atunci când, după mulți ani, întreaga familie s-a adunat laolaltă, la nunta fratelui, Mariana a făcut o criză. A fost dusă la spital cu ambulanța și de atunci au urmat ani de tratament pentru depresie și momente în care ceda nervos. „La început mă simțeam izolată, dar m-am obișnuit. Și acum mă mai simt izolată fiindcă trebuie să iau avion sau vapor ca să plec undeva”, îmi spune Mariana la telefon. Se lasă liniștea, bag mâna în cutia cu fotografii, mai scot încă una, i-o arăt la cameră și-o întreb „asta de unde este?”. De data aceasta nimeresc un eveniment fericit, din 2005, când Maricel, fratele nostru, a mers la ea în vizită, în perioada în care ea avea interdicție și nu putea să vină în România să ne vadă. Ne amintim amândoi de plecare lui Maricel, deși pentru el motivele au fost altele, la fel ca în cazul Marianei, acele câteva luni, cât și-a propus la început să stea, s-au transformat în ani.
Acasă e și aici, și acolo
Am plecat de acasă cu un troller și-un rucsac de drumeție în spate și am ajuns noaptea, pe-o vreme ploioasă, în centrul Londrei. Nu venisem într-o țară străină de nevoie, așa cum făcuseră cu ani în urmă frații mei, ci dintr-o alegere — să studiez. Aveam bani de trăit în prima lună și câțiva cunoscuți la care să apelez, în caz de nevoie. Era 13 septembrie, în câteva luni urma să plec iar acasă, de sărbători, iar gândul ăsta mă liniștea. Trei luni mai târziu, în seara de Revelion, când m-am văzut întorcându-mă plângând de la locul de muncă, mi-am dat seama că sindromul „încă trei luni” își făcuse apariția și nu știam cum să scap de el. – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Coca
Decizia lui Maricel sau Coca, așa cum i se spune în familie, a fost mai mult una de moment, alimentată de neputință și de visul de a-și cumpăra prima mașină. Terminase Liceul Auto din Galați și pasiunea lui pentru mașini ne umplea deseori curtea cu fel de fel de piese. După liceu s-a înscris voluntar să plece în armată. „Cum să pleci în armată, că nu ai 20 de ani?”, i-a spus mama, șocată de faptul că băiatul mai mare urmează să fie la zeci de kilometri depărtare, la Constanța. Pe-atunci, în 2001, serviciul militar era obligatoriu în România, însă numai de la 20 de ani încolo (pentru bărbați). „Am împlinit 19 ani în armată. La o vreme, după ce am terminat cei doi ani, mi-am depus actele să mă angajez pe post de caporal”, îmi povestește Maricel. N-a mai făcut carieră în armată, fiindcă plecările multe și dese din sat în alte țări occidentale, „unde se fac bani”, l-au convins să ia drumul străinătății – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Gaga
Toate visele aveau să fie împlinite, cineva îi găsise un loc de muncă într-o cafenea din comuna Treviso, urma să aibă banii proprii, așa cum n-a avut niciodată și, de ce nu, să ne ajute pe mine și pe mama, singurii rămași acasă. Într-o zi a intrat poliția în cafenea pentru un control și când a observat că românca nu avea 18 ani, dar muncea, au luat-o la secție. Fără să știe ce-o să se-ntâmple, singura grijă a Giorgianei era „să nu cumva să afle mama”. Nu le-au dat prea multe detalii despre cum a ajuns în Italia, așa că a fost trimisă la o școală de corecție pentru minori. Aici urma să meargă la școală și să locuiască până la majorat. „Am stat cuminte o săptămână, n-am zis nimic. Într-o seară l-am văzut pe paznic că era ceva mai adormit, așa că am luat toate cearceafurile și prosoapele din cameră, am trecut rapid pe lângă el și i-am spus în treacăt că merg la baie. Am dat drumul la toate robinetele, am deschis geamul și-am început să leg materialele unele de altele ca să mă pot cățăra pe ele și să cobor pe geam”, îmi povestește Giorgiana. | Află întreaga poveste aici.