Primul loc în care „am fugit” de acasă imediat ce am învățat să merg a fost la mamaia și la tataia.
M-am bucurat să locuiesc doar la un deal distanță de ei și de fiecare dată când aveam chef de joacă, de fiecare dată când voiam să mă murdăresc fără să mă certe mama, de fiecare dată când voiam să mănânc toată ziua doar cartofi prăjiți fugeam la bunici.
Ne erau și ne sunt dragi, iar noi pentru ei le eram și le suntem „lumina ochilor”.
Noi am crescut alături de ei, iar ei au îmbătrânit alături de noi.
Astăzi mămăița mea are 76 de ani și tătăița are 79 de ani, au fost și sunt oameni muncitori.
Până la 64 de ani mamaia nu a vorbit deloc la telefon. Aveau telefon în casă, dar ea nu răspundea niciodată la telefon, putea să sune oricine, ea nu răspundea și punct. „Șeful tehnologiei” era tataia.
La 64 de ani ai ei și 12 ani ai mei mamaia a vorbit pentru prima dată la telefon. Dorul de nepoții care s-au mutat de acasă a făcut-o să fugărească orice frică, așa că „șeful tehnologiei” a fost detronat, iar bunica aștepta cu drag să audă telefonul sunând, știind că e singurul mod în care își poate auzi nepoții.
Până la 76 de ani tataia nu a gustat pizza. Deși am încercat cu nenumărate ocazii să îl conving să mănânce pizza cumpărată de noi, niciun rezultat.
La 76 de ani, tataia m-a sunat să mă roage ca următoarea ocazie cu care vin la ei să aduc și ce ar fi nevoie pentru a face pizza. Le-a plăcut, nu pentru că ar fi fost cea mai bună pizza, ci pentru că era făcută de mine.
În iarna anului 2020, mamaia mea, cea care nu răspundea la telefon, și-a pus internet în casă și a cumpărat o tabletă, nu fiindcă voia să își facă Facebook sau Instagram, ci fiindcă voia să își vadă și ea nepoții măcar pe o tabletă, dacă viața ne-a dus cam departe unii de alții.
Așa că în fiecare seară ne sunăm „pe tabletă”, ei se bucură să ne vadă, iar noi ne bucurăm de fiecare clipă în care îi putem auzi.
Astăzi mămăița mea are 76 de ani și tătăița are 79 de ani, iar tot ce știu eu e că de la ei am învățat ce înseamnă dedicarea, dragostea necondiționată, munca, durerea și apoi puterea de a merge mai departe.
Până la 24 de ani ai mei nu am cunoscut oameni mai puternici.
Text și fotografii de Gabriela Ruță, înscrise în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de .