Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Ionuț continuă seria cu povestea surorii sale, Giorgiana.
Odaia din casă se transformase de la un timp în camera surorii mele Giorgiana sau Gaga, cum îi spuneam eu. Îmi amintesc că nu aveam voie să intru în odaie, fiindcă era camera de curat, unde doar oaspeții intrau. În șifonierul înalt până în tavan țineam hainele de iarnă și lângă el era oglinda de un metru pe care atârna un mileu alb. Mirosul era diferit, iar vara camera era tare răcoroasă. Pe cât de interzis îmi era, pe atât de dornic eram să descopăr camera, așa că atunci când Gaga s-a mutat acolo, am început să stau mai mult pe lângă ea. Ceea ce pentru mine era o plăcere, pentru ea devenise o muncă, căci trebuia să aibă grijă de mine. De asta uneori nici nu putea să plece la discotecă. Dar găsise o soluție. Ca să mă potolească îmi spunea că vine baubaul și, ca să mă apăr de acest baubau, trebuia neapărat să mă bag în șifonier și să stau acolo nemișcat vreme îndelungată, ca monstrul să nu mă mai simtă. Coincidența făcuse că baubaul a venit fix într-o sâmbătă seara, când mama nu era acasă, iar la discotecă răsuna muzica. Am intrat în șifonier, m-am învelit cu haine și-am făcut liniște. Inima îmi bătea tare și credeam că baubaul o să mă audă, așa că am pus și mai multe haine pe mine. Nu știu cât a trecut, dar am adormit.
***
Gaga este cea mai mică dintre ceilalți trei frați ai mei: Maricel sau Coca și Mariana sau Mani. Este și mai rebelă, întotdeauna a fost. După ce-a terminat cele opt clase, la vreo câteva zile, i-a spus mamei că vrea să plece din țară. „Știam cât de dificil i-a fost mamei să-l țină pe Maricel la liceu, la oraș, mergea des cu ziua ca să facă bani. N-am vrut să treacă prin asta și cu mine, așa că m-am luat după cei care spuneau că în străinătate «faci banii tăi» și-am decis să plec”, îmi povestește Giorgiana. Nu avea 18 ani, așa că semnătura mamei era biletul ei de plecare. A primit-o, căci mama era deja mult mai obișnuită cu ideea de străinătate, Mariana plecase de ceva vreme în Grecia și Maricel de foarte curând. „Nici n-avea încotro, i-am zis că oricum plec, cu sau fără acordul ei.” Împreună cu o altă fată, Gaga a plecat, spre finalul anului 2004, în Italia.
Toate visele aveau să fie împlinite, cineva îi găsise un loc de muncă într-o cafenea din comuna Treviso, urma să aibă banii proprii, așa cum n-a avut niciodată și, de ce nu, să ne ajute pe mine și pe mama, singurii rămași acasă. Într-o zi a intrat poliția în cafenea pentru un control și când a observat că românca nu avea 18 ani, dar muncea, au luat-o la secție. Fără să știe ce-o să se-ntâmple, singura grijă a Giorgianei era „să nu cumva să afle mama”. Nu le-au dat prea multe detalii despre cum a ajuns în Italia, așa că a fost trimisă la o școală de corecție pentru minori. Aici urma să meargă la școală și să locuiască până la majorat. „Am stat cuminte o săptămână, n-am zis nimic. Într-o seară l-am văzut pe paznic că era ceva mai adormit, așa că am luat toate cearceafurile și prosoapele din cameră, am trecut rapid pe lângă el și i-am spus în treacăt că merg la baie. Am dat drumul la toate robinetele, am deschis geamul și-am început să leg materialele unele de altele ca să mă pot cățăra pe ele și să cobor pe geam”, îmi povestește Giorgiana. A reușit să treacă chiar și de gardul înalt, s-a urcat într-un taxi și l-a rugat pe șofer s-o ducă la prietena ei dintr-un oraș din apropiere. Nu avea niciun act la ea și nici bani. Ajunsă la destinație, l-a păcălit pe șofer c-o să urce la prietena ei în apartament și-o să-i aducă banii: „Am intrat pe o ușă a restaurantului de la parter și am ieșit pe alta. M-am făcut nevăzută”. În următoarele luni, a stat mai mult ascunsă, de teamă să nu fie iarăși prinsă. Din august 2005, când a devenit majoră, a mers să-și facă actele la ambasadă și-a intrat, astfel, în legalitate.
De atunci a putut să vină și acasă, nu singură, ci cu prietenul ei italian. Bărbatul a venit, însă, cu capricii de oraș, într-un sat care nici nu auzise de canalizare. Deseori mergea în capătul satului, pe câmp, și făcea plajă. Lumea satului aflase deja cine este și nu de multe ori consătenii treceau pe lângă poarta noastră și spuneau „vezi că ți-am văzut italianul în vie la Maria, era dezbrăcat”. De teamă să nu pățească ceva, Giorgiana mergea după el, iar noi făceam haz de necaz.
S-a întors, după câteva zile, în Italia, unde n-a mai stat vreme îndelungată. Se zvonea în grupul ei de prieteni că se pleacă în gașcă în Spania, așa că n-a stat pe gânduri și s-a urcat în autocar. Spania avea să-i devină a doua casă, căci acolo a locuit șapte ani. „Primul loc de muncă a fost la o firmă de curățenie, mergeam la casele unor bogătași sau pe la bănci și făceam ordine. Spaniola nu era grea, când am mai învățat câteva cuvinte, am mers la o cafenea și-apoi numai chelner am fost, până m-am întors în țară.” Despărțirea de Spania a fost grea, fiindcă a venit la pachet și cu ruperea unei relații de iubire de lungă durată. În 2012 a venit acasă și tot pe-atunci a plecat din nou, de data aceasta în Elveția.
În următorii ani a venit deseori în România, fiindcă nu își găsea locul într-o țară mult mai rece decât Spania. Îl cunoscuse pe M., un turc care se stabilise de mulți ani în Elveția și-a decis să se mute cu el. Ulterior au mers la ei și Maricel, fratele nostru, cu soția lui. Într-o vară, turcul a vrut să vadă satul în care a copilărit Giorgiana, iar liniștea de la sat chiar l-a fascinat. Bea vin din pahar cu picior pe prispă, mânca borș de pui din străchinile bunicii din vale și le povestea, prin semne, vecinilor despre Turcia, țara lui natală. Din cauza bagajului emoțional pe care Giorgiana încă îl căra după ea, relația dintre ei n-a prins rădăcini.
De la vârsta de 17 ani încoace, Giorgiana alergase dintr-un loc într-altul, încercase să descopere tot ceea ce viața de la sat nu-i oferise. „Eram fascinată, prima dată când am trimis un pachet în țară am pus de toate, dulciuri, bebeluși de jucărie, ursuleți, mașinuțe, tot ce n-am avut eu în copilărie. Adunam tot”, îmi spune. Câțiva ani după plecarea din Spania avea zile în care stătea departe de familie, pleca fără să spună unde, uneori nu răspundea la telefon cu zilele, chiar dacă mama o suna plângând. Îmi amintesc că a fost o perioadă tare grea pentru noi toți, fiindcă nu știam cum s-o ajutăm, iar această neputință era cea mai dureroasă. „Veniți la spital, Giorgianei i s-a făcut rău”, a fost anunțată mama. O durere de stomac o pusese la pământ, fusese dusă de urgență la spital și mai apoi operată de ulcer. În mijlocul lunilor liniștite de recuperare, sora noastră părea că-și găsise răspunsurile la propriile întrebări căci, după o vreme, a decis să rămână definitiv în străinătate. „Acum, dacă mă gândesc, cred că era mai bine dacă nu plecam deloc din țară. Sau poate ar fi trebuit să plec doar după ce-mi terminam studiile. Îmi place în România, deseori mă gândesc la ziua în care o să fiu la casa mea, cu grădină în spate și ceva animale”, o aud în căști spunând, în timp ce eu răsfoiesc printre albumele vechi.
În 2015, Giorgiana s-a angajat la o fabrică din Germania, unde și astăzi face piese pentru mașini. „Mi-a fost mai greu să mă adaptez în Germania, la început toate mi se păreau pe dos — limba, mâncarea, obiceiurile. Când m-am angajat nu știam niciun cuvânt în germană”, povestește. După trei ani s-a mutat cu prietenul ei într-un orășel din Franța, la granița cu Germania. În fiecare weekend ea și Maricel, care locuiește la 30 de kilometri, se vizitează și sunt singurii care continuă tradiția prânzului de duminică în familie, la sute de kilometri depărtare de sat.
***
Hainele din șifonier nu erau chiar atât de confortabile așa că într-un final m-am trezit. Eram amorțit, întunericul domnea și nu se mai auzea nimic — semne că baubaul a plecat. Am deschis ușa ușor cât să nu scârțâie balamaua și-am început s-o caut pe Gaga. Nu era în cameră, de fapt nu era nicăieri în casă. Am ieșit, am deschis poarta și-am plecat prin sat. Pentru că barul, singurul loc zgomotos și plin de lumină, era aproape de casa noastră, am ajuns în fața acestuia. O prietenă de-ale Giorgianei m-a recunoscut și s-a dus repede la ea s-o anunțe. N-a apucat Gaga să vină, că eu deja eram la ușa barului, în pijamale. M-a dus acasă, m-a păcălit a doua oară, de fapt pentru ultima dată, căci după ziua aceea, ea a plecat în străinătate și eu a trebuit să-i fac față singur monstrului din întuneric. O perioadă am crezut că baubaului i se spune și străinătate și că-i luase pe frații mei. 15 ani mai târziu am ajuns să dau și eu mâna cu acesta, căci, în ciuda promisiunii de a nu părăsi țara, eram mutat de tot în Londra.
Portret de familie emigrantă: Mani
Nu știu dacă a luat-o cineva deoparte și i-a zis în șoaptă „Mariana, în afară de mama ta, tu o să fii stăpânul casei de acum încolo”, însă chiar așa s-a întâmplat. Tatăl ei a murit pe când ea avea doar 10 ani și asta a forțat-o să se maturizeze — să muncească cu ziua prin sat, să aibă grijă de animale când mama era pe câmp și să nu ne piardă din ochi pe noi, ceilalți trei. Mariana, sau Mani, cum îi spunem noi, este cea mai mare, apoi urmează Maricel, cu un an mai mic, Giorgiana, cu 5 ani mai mică, și eu, mezinul familiei, venit după 14 ani de la nașterea Marianei, din a doua căsnicie a mamei. Când tatăl ei a dispărut subit, nimeni nu a avut pregătit un plan de rezervă. În lipsa lui, au apărut grijile și sărăcia, iar mama a devenit mai strictă ca să țină totul sub control și să arate satului că poate – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Coca
Decizia lui Maricel sau Coca, așa cum i se spune în familie, a fost mai mult una de moment, alimentată de neputință și de visul de a-și cumpăra prima mașină. Terminase Liceul Auto din Galați și pasiunea lui pentru mașini ne umplea deseori curtea cu fel de fel de piese. După liceu s-a înscris voluntar să plece în armată. „Cum să pleci în armată, că nu ai 20 de ani?”, i-a spus mama, șocată de faptul că băiatul mai mare urmează să fie la zeci de kilometri depărtare, la Constanța. Pe-atunci, în 2001, serviciul militar era obligatoriu în România, însă numai de la 20 de ani încolo (pentru bărbați). „Am împlinit 19 ani în armată. La o vreme, după ce am terminat cei doi ani, mi-am depus actele să mă angajez pe post de caporal”, îmi povestește Maricel. N-a mai făcut carieră în armată, fiindcă plecările multe și dese din sat în alte țări occidentale, „unde se fac bani”, l-au convins să ia drumul străinătății – Află întreaga poveste aici.
Acasă e și aici, și acolo
n centrul Londrei. Nu venisem într-o țară străină de nevoie, așa cum făcuseră cu ani în urmă frații mei, ci dintr-o alegere — să studiez. Aveam bani de trăit în prima lună și câțiva cunoscuți la care să apelez, în caz de nevoie. Era 13 septembrie, în câteva luni urma să plec iar acasă, de sărbători, iar gândul ăsta mă liniștea. Trei luni mai târziu, în seara de Revelion, când m-am văzut întorcându-mă plângând de la locul de muncă, mi-am dat seama că sindromul „încă trei luni” își făcuse apariția și nu știam cum să scap de el. – Află întreaga poveste aici.