Nu multe sunt locurile în care mirosul și aspectul satului de altădată, așa cum ni-l aducem aminte din copilărie, au rămas la fel. Modernitatea a intrat cu bocancii în viața de la țară, a luat tinerii și i-a dus în țări străine, a acoperit casele cu var lavabil și a pus termopane la ferestrele pe care nu se mai fac flori de gheață. Lemnul s-a dat pe bolțari, cerdacul pe balcon sau terasa fancy și liniștea pe zgomotul mașinilor. Satele care totuși s-au ascuns de valul modernizărilor au devenit unele turistice, vizitate acum de nostalgici și de curioși. Această nevoie m-a îndrumat și pe mine spre satul monahal Agapia, un loc cu peste 100 de case locuite de maici și spre Mănăstirea Agapia.
Cobor din mașină și mă minunez că Mănăstirea Agapia nu este una singuratică, izolată de lumea „de afară”, de societate. Zecile de gospodării care înconjoară mănăstirea sunt împrejmuite cu un gard din fier și sârmă, aliniate, într-o ordine perfectă. În grădinile din fața caselor, pe timp de vară, verdele pictează icoanele naturii. Dau peste pomi fructiferi, alei de flori care se continuă cu ghivecele de pe prispă, acolo unde, pe un scaun, șade câte-o măicuță cu o carte de rugăciuni în brațe. Măicuțele trebăluiesc de dimineață până seară și uneori se mai opresc să-ți povestească câte-o pildă. Însă nu mereu a fost așa forfotă.
Mănăstirea Agapia | De la mănăstire de călugări la una de maici
Demult, înainte de 1600, pe acest loc nu era nicio așezare, însă exista mai în deal, la vreo doi kilometri, o mănăstire în care își duceau traiul într-un mod foarte izolat câțiva călugări. Ulterior aceștia au pornit spre vale, de-a lungul pârâului, și pentru că această nouă zonă era mai ușor accesibilă au construit o altă mănăstire din lemn. Au adus cu ei, însă, stilul de viață izolat, cât mai aproape de Dumnezeu. Cei mai bătrâni locuiau într-o cămăruță puțin luminată, cu un pat, un scaun și o candelă. Ziua stăteau pe scaun și se rugau mai tot timpul. În aceeași casă, lângă cămăruța călugărului mai în vârstă, era o altă cameră, cea a ucenicului, unde exista o sobă, fiindcă el se ocupa cu de-ale gurii. Ucenicul îl ajuta pe călugăr, făcea ciorbă la foc de lemne, o punea în străchini de lut și mâncau împreună cu linguri de lemn.
Călugării și ucenicii și-au trăit astfel zilele până în anul 1803, când la dorința Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, au mers la Mănăstirea Socola din Iași și, în locul lor, a venit un grup de maici. Ele au dezvoltat locul, au făcut camerele caselor mai primitoare și mai călduroase, le-au decorat cu materialele pe care le făceau la războiul de țesut și s-au ocupat și de mănăstire. „Stareța de atunci a anunțat că vrea să picteze mănăstirea și a organizat un concurs la care au participat trei pictori, printre care și un anume Nicu. Acest Nicu, devenit ulterior marele pictor, a câștigat concursul. După finalizarea lucrărilor, împreună, mănăstirii și pictorului, li s-au dus vestea în lumea largă”, mi-a povestit o maică despre momentul în care pictorul Nicolae Grigorescu a venit să-i dea culoare Mănăstirii Agapia. Pictorul venea des la mănăstire, fiindcă aici își petrecea verile și prietenul său Alexandru Vlahuță.
Casa memorială „Alexandru Vlahuță”
Scriitorul care a pictat țara noastră prin cuvinte în volumul de proză „România Pitorească” venea să o viziteze pe sora lui. După ce a rămas văduvă, în 1880, Elisabeta Străjescu s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai târziu la fel au făcut și părinții ei, Elisabeta și Nectarie. Îndrăgostită de sat și de Dumnezeu, Elisabeta Străjescu și-a construit în anul 1885 o casă din lemn cu cerdac pe-un vârf de deal. În această casă a locuit și scriitorul Alexandru Vlahuță, iar acum casa este un muzeu care păstrează amprenta întregii familii Vlahuță. Pe timp de vară, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare.
Muzeul Vivant
În toate aceste veacuri satul monahal a adunat alte sute de povești care merită date mai departe și pentru a îndeplini acest scop, în 2013, maicile au deschis Muzeul Vivant. Aici turistul devine călător, căci se oprește din fuga de a bifa obiectivele turistice și află de la maici cum se țesea la război și cum se făcea pâinea pe vremuri. Cei care poposesc mai multă vreme, își pot face în atelierul de tâmplărie propria lingură de lemn și strachină în care să-și pună mâncarea. Maicile au preluat aceste meșteșuguri de la învățații într-ale lemnului și lutului care le-au trecut pragul. Acum dau acest obicei mai departe copiilor care vin în zonă. În timp ce construiesc cu mâinile, copiii află povești și învață cuvinte vechi legate de istoria satului românesc. „În august vin mulți români care locuiesc în alte țări, se pun aici lângă sobă și eu le povestesc despre viața de altădată, le place atât de mult”, îmi spune maica-muzeograf.
Pe lângă poveștile și atelierele din cadrul Muzeului Vivant, oaspeții locului o pot lua la pas prin satul monahal să descopere și celelalte două bisericuțe din lemn. Cum urc pe lângă aleea de brazi care dă în cimitir, Biserica „Sf. Ioan Bogoslov” îmi apare în cale. Aceasta este considerată prima biserică din Agapia din Vale, cea construită de călugării care au venit din deal. A fost distrusă în totalitate în 1821 și ulterior reconstruită după același plan. În partea de est a satului monahal se află Bolniţa (n. red. infirmerie de lângă o mănăstire) de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în 1780, unde de obicei vin maicile mai în vârstă și se roagă. Spre deosebire de prima, aici se țin slujbe în fiecare zi, și vara, și iarna.
Cei care vor să afle cum se trăia odată și cum încă se mai trăiește într-un sat de maici, pot face o oprire din periplul lor prin județele Moldovei în satul monahal Agapia. Dacă vin să se bucure de liniște și să o acompanieze cu rugăciune, maicile de la Mănăstirea Agapia le pot oferi și ceva de-ale gurii și poate și un pat unde să-și tihnească trupul pe timp de noapte. Nu vor pleca cu mâna goală, vor lua o bucată din peisajul desprins din picturile lui Nicolae Grigorescu sau din rândurile lui Alexandru Vlahuță și o vor păstra pentru suflet. O să țină de cald în drum spre celelalte obiective turistice din zonă.
