Bunica noastră nu ne lua în brațe

Cum treci pe lîngă cimitirul evanghelic, după velniță și podul de lemn, fix în fața stejarului, găsești casa verde cu obloanele mereu trase, cu poarta închisă care a „știrbit” de-a lungul timpului. Dimineața devreme, când strîngeau vacile să le suie pe deal ori seara tîrziu, după ce au coborît deja vacile la casele oamenilor, liniștea era tulburată doar de pîrîul nestrămutat de o nemernicie de ani și de greieri – locuitorii permanenți răsfirați în jurul scărilor de piatră ale casei.

Pe bunicul nu l-am prins nici copil. Străbunicul stătea mai departe, la capătul din sus al satului. O cușmă imensă îi acoperea fruntea, iar războiul încă era o durere prezentă în trupul și-n sufletul lui. Mă lua pe genunchi și-mi povestea cum fusese odată lumea – acea lume pierdută definitiv care nu mai trăiește decît prin memorie.

Pe bunica o așteptam în fața ușii, la casa de după velniță, pînă ajungea din spatele curții. Acolo era un grajd imens care, după ce a căzut, a lăsat în urmă doar un morman de pietre nemișcate și astăzi – ca un cimitir al amintirii. În dreapta își trăia ultimele zile un ciobănesc mioritic de care îmi era teamă. Apoi n-a mai rămas decît o cușcă, apoi cușca a devenit leațuri de foc. Casa, compusă din trei camere, părea alta la fiecare revenire – doar mirosul puternic al prafului deranjat de pașii noștri zgomotoși și de palmele noastre curioase era același. Nu casa se schimba, ci noi.

În fiecare vară, în jurul zilei mele de naștere, o vizitam. Revederea nu era un eveniment atît de important – bunica știa că o să ne întoarcem oricât ar fi vrut să ne țină departe. Nu pentru că nu ne-ar fi iubit, ci pentru că voia să-și trăiască singură nenorocirea. Nu ne lua în brațe, nu ne mângâia cu vorbele. Ne arăta afecțiunea mult mai simplu, ducându-ne de acasă pe dealuri, după bureți, după flori, mergând prin curtea din spate printre cireși și vișini, pînă în cîmp. Tăcută, ca întotdeauna, era imposibil să aflăm ce-i trecea prin suflet. Nici nu aveam cum – un om legat cu lanțul de crucea sa preferă să și-o care pînă la capăt decît să-i taie brațele.

Apoi am vizitat-o tot mai rar, iar vizitele erau tot mai scurte. Ultima dată, mi-a făcut un borcan de cafea. Mi-a cumpărat pentru drumul înapoi un pui proaspăt, de la un vecin, două beri, un parizer și o pîine – pe datorie, de la fosta cooperativă a satului. Era modul bătrânei de a-și arăta afecțiunea. Înainte de a ieși pe ușă, încercînd să rețin ce a mai rămas în jurul meu, mi-a spus blând „altceva ți-aș fi dat, dar n-am”. Deodată redevenisem copil. Astfel am rămas în ochii ei uscați și temători – un copil. 

Text de Ionuț Tiberiu Balan, înscris în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de Sorina Șerban.