Bunicul și lecția răbdării

Bunicul meu a suferit un accident când avea în jur de 30 de ani. De atunci a rămas cu o paralizie pe partea stângă a corpului, în grija bunicii. De când eram mică mi-l amintesc în jurul casei sau în spatele curții, uitându-se spre iazul din apropiere, stând pe un scaun și dijdiocând porumbul. Asta era ocupația care îl făcea să se simtă util. De multe ori îl prindeam privind spre păsările din ogradă și spre pisici. Atunci îmi spunea să mă așez lângă el să privesc și eu, explicându-mi: „uite, ăsta e televizorul meu”. Îi plăceau mult bomboanele, așa că de fiecare dată când mergeam la bunici în vizită aveam grijă să am în buzunar câteva să îi dau. Mă răsplătea recitându-mi poezii sau rugăciuni și povestindu-mi întâmplări din tinerețea lui, de dinainte de accident. Deși depindea de bunica mea atunci când trebuia să se îmbrace, să se spele, să mănânce, ținea morțiș la independența lui atunci când trebuia să fie bărbierit. În fiecare săptămână, sâmbăta, agăța oglinda de stâlpul de la prispă, scotea foarfeca și o ascutea, lua lama de bărbierit, săpunul și începea ritualul. Uneori își rănea obrazul cu lama, lăsând una-două urme de sânge, dar mândria de a fi făcut asta singur era intactă. 

Bunica, mai practică și mai plină de treabă, ținând în spate toată gospodăria, îmi povestea și ea din tinerețile ei, de când îi erau copiii mici, dar doar în timp ce trebăluiam prin curte amândouă, dând mâncare la animale și făcând de-ale gurii pentru toți. Deși avea grijă de toate viețuitoarele și de bunicul, care depindeau de ea, bunica își făcea mereu timp să mă întrebe, cu toată căldura pe care o avea: „Dar tu, Silvie, ce mai faci?”. Mi-e și acum în fața ochilor, cu baticul acoperindu-i părul lung, argintiu și împletit, cu pestelca legată strâns la brâu și cu cea mai iubitoare privire pe care am primit-o vreodată. Deși nu făcuse multă școală, citea în fiecare seară din cărți cu viețile sfinților. Când reușeam să îi mai duc câte-o carte nouă, i se lumina chipul de bucurie și mă strângea în brațe mulțumindu-mi. Nu avea timp să facă mâncare sofisticată, dar mâncarea ei avea cel mai bun gust din lume. Uneori, în zilele de post, făcea salată de ridiche albă, dată pe răzătoare, cu ceapă, sare și ulei. Dacă nu avea pâine făcută, luam câte o bucată de mămăligă rece, o înmuiam în salată și mâncam. Jur, niciun fine dining nu poate întrece asta! 

Bunicii mei, în stânga și dreapta mesei, împreună cu doi copii (din trei), băiatul fiind tatăl meu.

Au plecat amândoi sus: bunicul de opt ani, bunica de patru. Deși tatăl meu mai este acolo să mă primească, bunica mea nu mai este să mă conducă la plecare de la poartă, făcându-și cruce și petrecându-mă cu privirea până în zare. Și nici bunicul, să-mi mai recite „Răspunde, mamă, unde ești? Eu sunt Bobiță al tău cel mic, mi-e foame și mi-e frig”.

Text și fotografie de Silvia Alexandra Nistor, înscrise la concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de Daniela Olaru.