Bunica mea se numește Dorachia – cel mai frumos nume pe care l-am întâlnit vreodată, și numele pe care-l va purta și fetița mea, dacă voi avea vreodată una. Bunicul meu se numea Emilian, nume ce-l port și eu. Sunt ardeleancă, din județul Mureș, comuna Pogăceaua, locul meu de suflet, acasă.
Bunicul a murit anul trecut, în martie, iar bunica de atunci a rămas singură, biata de ea. Îl plânge zilnic. Sunt studentă în anul III la Psihologie, dar încerc să petrec cât mai mult timp lângă ea și o vizitez cât de des pot.
A trăit cu bunicul 60 de ani, fix. S-a căsătorit cu el la 22 de ani, și au avut împreună trei copii. Rar mi-a fost întâlnit să cunosc o poveste de iubire atât de pură și sinceră. Niciodată, de când mă știu eu, bunicul nu i-a întors vorba bunicii; respect mai mare să își poarte doi oameni nu am întâlnit. Nu era decizie să nu fie luată și întoarsă pe toate părțile de amândoi — cum se sfătuiau și înțelegeau, apoi decideau împreună — mi-a fost cel mai bun și frumos exemplu să fac și eu ca ei.
Bunica e și azi o gospodină desăvârșită. Mă trezeam dimineața la prima oră, să facem amândouă pâine la cuptor și palanețe cu brânză și varză, altele mai bune n-am mâncat. M-a învățat tot ce a știut ea mai bun, m-a învățat să fac cei mai buni cozonaci, m-a învățat să fiu harnică și mereu pusă pe treabă, m-a învățat să cos frumos și să împletesc cu măiestrie, mi-a spus să fiu om pe unde merg, să cred mereu în Dumnezeu, să las ceva bun din mine peste tot. Mergeam împreună la căpălit și îmi povestea copilăria ei și mă învăța să prețuiesc ce am, să nu uit niciodată de unde am plecat. Stăteam amândouă până noaptea târziu și spărgeam nuci, să facem minunății de prăjituri. Altădată făceam sarmale sau înroșeam ouăle, râdeam și prețuiam fiecare clipă cu ea. Știam că repede va veni ziua când mă voi trezi mare și departe de ea, de bunica mea bună.
A trecut prin multe, săraca bunica, dar le-a răbdat pe toate cu stoicism, mi-a fost model în toate, și îmi va rămâne veșnic o a doua mamă.
Bunicul era mare gospodar
În fiecare zi la ora cinci era la vite și la frumoasa lui iapă. Doamne, dragi îi mai erau, nu le-ar fi dat pe o lume! Mă lua cu el seara și mă învăța cum să mulg vaca, apoi îmi promitea că dacă beau toată cana de lapte proaspăt, mă lasă să le dau una și pisicilor, și mereu se ținea de cuvânt.
M-a învoit să cresc iepuri și, deși copil fiind mai uitam de ei, mereu se îngrijeau strașnic bunicii de ei, și niciodată nu-mi spunea că-s prea mulți.
Venea leoarcă de apă de la fân, dar oricât de obosit ar fi fost, nu mi-a spus niciodată că nu-mi face plăcinte groase cu dulceață. Numai el le făcea așa bune! Bunica râdea cu dragoste când vedea cum mă străduiesc să le fac să îmi iasă așa bune, deși pe atunci nu știam că ingredientul secret pe care-l punea bunicul în ele era… dragostea nemărginită pentru mine.
M-a învățat cum să-mi fac din cal cel mai bun prieten și cum să-l fac să-i fie drag să îl călăresc, cum să îmblânzesc calul cu iubirea ce i-o port, iar mai târziu am făcut asta și cu oamenii. M-a învățat cum să iubesc fiece animal, să le ofer doar afecțiune și bunătate.
N-a fost lucru bun să nu mă învețe și datorită lor sunt astăzi ce sunt. Mă întorc mereu cu drag acasă și, deși bunicul e plecat cu fizicul, cu sufletul îl simt mereu aproape.
Text și fotografii de Paula Ștefan Emilian.
Ilustrație cover de .