Bag mâna în punga transparentă de plastic, iau un pumn de monede și mă asigur că în grămăjoară este și una de 50 de bani. Când preotul o ia din loc, arunc banii în spate. Din față se aud plânsete: „cui ne lași? hai acasă…” Mă gândesc cine a avut rolul ăsta la înmormântarea bunicii, dar nici că-mi amintesc. Cad pe gânduri și aproape uit să arunc banii la a doua oprire. Mă țin să nu pierd numărătoarea, banii din punga asta trebuie să-mi ajungă pentru 12 opriri. E o lege nescrisă care spune că aceste monede plătesc cele 12 vămi, care îi permit trupului neînsuflețit să ajungă la poarta cerului. Acolo i se va decide soarta. Mă uit în spate, abia dacă zăresc doi copii și mă îngrijorez că, până la final, n-o să aibă cine să mai strângă banii de pe jos. După primele șase opriri, ajungem la Biserică. Sicriul este dus în lăcaș. Sătenii ieșiți la poartă s-au alăturat grupului și acum suntem și mai mulți. Ne uităm neputincioși la rudele celui decedat. Plângem și noi de durerea lor. După vreo jumătate de oră plecăm spre cimitir. Urmează încă șase opriri. Număr banii, acum am în pumn 15 monede de câte 10 bani și una de 50 de bani. Le arunc.
***
Nu-mi dau seama de unde cad banii, dar merg spre șanțul stâng. Spre direcția aia o iau și ceilalți. E ultima mea șansă să prind ceva. Mă îmbrâncesc și, prin praful răscolit de picioarele celor veniți să vadă mortul, caut monedele, însă tot ce găsesc sunt pietre, frunze galbene, iar norocul a făcut să ocolesc în ultimul moment o balegă. Mă ridic și mă uit spre dreapta, într-acolo s-a aruncat. Văd câțiva copii care o iau deja spre vale și mă gândesc că sigur se duc la magazin să cheltuiască banii. Mă pun pe plâns, dezamăgit și nervos că n-am fost în stare s-adun și eu măcar un leu. Nici nu mai merg în cimitir, mă așez pe un cap de pod și mă uit cum groparii ridică sicriul din căruță și-l duc pe umeri până la groapă. M-aș duce să-i cer mamei un leu și apoi să merg să mă laud celorlalți, însă acum nici nu m-ar băga în seamă, nu când jelește lângă groapa decedatului. „Pe lumea asta a lu’ Marian, pe lumea cealaltă lu’ Ion”, se tot repetă vorba asta în cimitir, în timp ce se dau pături, prosoape și chiar găini de pomană. Trec vreo 20 de minute și-o văd pe tanti Ioana că vine spre mine, întinde mâna și îmi dă câteva monede.
***
Suntem aproape de cimitir, iar mama vine spre mine și începe să-mi povestească care-i însemnătatea acestui obicei. Eu o întrerup și îi spun că este o superstiție. „Dar ce n-am face noi numai să știm că cei morți sunt bine acolo unde sunt”, adaug resemnat. În dreapta mea sunt doi copii din sat, mult prea rușinoși și mici să se amestece printre cei din spatele meu care așteaptă să arunc banii. „Așa erai și tu, ce-ai mai plâns odată când n-ai apucat să aduni bani. Noroc de Ioana că a venit la tine și ți-a dat direct în mână, te-ai bucurat”, îmi povestește mama. La ultima oprire, iau doar jumătate din bani, îi arunc. Copiii, mult mai mulți acum decât la prima oprire, se îmbrâncesc. Profit de neatenția lor și merg spre ceilalți doi din dreapta mea și le dau banii păstrați. Abia dacă număr un leu, nici n-ai avea ce să-ți mai cumperi în ziua de astăzi cu el, dar copiii se uită la mine, zâmbesc și își îndreaptă privirea spre femeia care îi însoțește. „Ziceți bodaprosti”, le spune ea. Eu mă rog să nu fi stricat ordinea și cel decedat să ajungă cu bine acolo unde trebuie.
