N-am fost niciodată cel mai bucuros copil că s-a născut la sat. Spre deosebire de Sebi, frate-miu, căruia bucuria părea să nu-i mai încapă uneori sub piele și care nu mai termina de cățărat te miri ce copac, acoperiș, burlan sau poiată abia construită. Față de el, mă înfuriam plină de ifose deseori că n-am destule cărți, destulă liniște, destule străzi mari și luminoase pe care să mă plimb.
Cu anii, s-a făcut că am ajuns tot mai departe de sat, și totodată, cu cât s-au înmulțit kilometrii, cu-atât s-au topit ciuda și fierbințeala copilărească, și au crescut dragostea și dorul de casă – de drumuri înglodite, de dealuri, de mers după vacă, de furat mere din livadă și de stat la taclale pe șanț cu nimeni alta decât Andreea, vecina și prietena mea de nădejde din anii mei trăiți la țară, cu care împărtășeam de la bucurii, tristeți, gume de mestecat și perdafuri când puneam în practică vreun plan mai periculos. De Andreea și surorile ei mai mari mă despărțeau o uliță; un drum mic, îngust și colbăit căruia-i făceam umbră amândouă, cu coatele rezemate de gard, ori de câte ori eram pedepsite și trebuia să nu punem piciorul în ograda celeilalte.
Trăiam laolaltă toate zilele încinse de vară, petreceam toate sărbătorile și sfinții din calendar, și chiar și Paștele, Crăciunul și Sărbătoarea Sfântului Andrei, care nu era numai ziua ei de nume, ci o zi care-mi făcea stomacul ghem dintr-un amestec de frică și bucurie, și pentru care, la șase-șapte ani, mă pregăteam mental cu zile bune în ajun. Cum se răcorea, de cu seară, se găsea ori mama ori tata, care să ne întrebe dacă am dat deja geamurile cu usturoi. Mă-ntrebam, „oare cum să ne fi dus așa singuri să ne cățărăm pe prichici și să ne întindem până sus pe sticlă?, dacă am fi dat nas în nas cu vreun strigoi?”. Și-așa apucam să decojim pe loc câte un cățel de usturoi, să ne înarmăm cu curaj, și fie cu mama, fie cu Sebi, să pornim la treabă. Făceam semnul crucii în viteză pe fiecare geam – mai strâmb și fără întreaga Sfânta Treime în spatele casei, lângă iaz, unde orăcăiau broaștele ceva de speriat, și unde nu se ivea nicio lumină, și fugeam înapoi acasă plini de frig. Numai ca să ne întrebe careva dacă am uns și la mămuca și să înmărmurim.
Mămuca și tătuca aveau căsuța lor în dreptul casei noastre, în ogradă. O casă mică, văruită cu alb, cu rame albastre în jurul geamurilor și ușilor și-o prispă lată, pe care o rodeam de cât de mult ne-alergam și cățăram pe marginile ei. Dar ca să ajungi acolo, în noaptea asta în care strigoii umblau fleaura prin sat, îți trebuia curaj. Să treci de scrânciob, de mijlocul ogrăzii și să iei la rând toate geamurile mămucii – dintre care ultimul, din dărăt, ducea chiar către gârlă. De parcă ce loc mai bun ar fi găsit strigoii să ne aștepte?
După tot sfințitul geamurilor cu usturoi ne culcam. Aveam în minte un soi de scut care ne-ar fi ferit de orice strigoi și l-ar fi convins să ne lase în bună pace, cel puțin până la anul viitor, când ar fi încercat iar să ne pună gând rău. Mai aveam emoții înainte să mă culc doar pentru un singur lucru. La noi în sat, în noaptea Sfântului Andrei, prinsesem și eu deja că se furau porțile fetelor. Mi-era ciudă știind că poarta noastră, după cum o întrebasem deja fără vreo legătură pe mama dinainte, era sudată bine și nu putea fi deschisă așa, cu ușurință. Dar cine o fi știind câtă forță aveau strigoii sau băieții din sat?
Să vezi bine, cu ochii limpezi, și să nu crezi – dar dimineață, în drum spre autobuzul din deal, Andreea nu mai avea poartă. „Ce-nseamnă o ogradă cu trei fete, au știut strigoii ce-au știut!”, mi-am zis și-am iuțit pasul, ca și cum m-ar fi prins din urmă. Și-am ajuns mai repede la cotitură, unde în iazul mic din dreptul stâlpului zgomotos cu contor, să văd plutind deasupra apei, poarta Andreei scoasă din țâțâni. Stomacul mi s-a făcut ghem de frică și de entuziasm și mi-am zis, „măi să fie!, o s-avem lucruri serioase de pus la cale zile la rând”.
Un lucru mi-era clar încă de pe-atunci, anume că Andreea o să se mărite prima. Și m-am bucurat sincer pentru ea de parc-ar fi urmat să mă duc în deal nu către școală, ci tocmai către nuntă. Unde-am și fost – dar cu vreo 20 de ani mai târziu. În oraș.
