- Jucate în sudul Moldovei
Ne strângeam în fața porții noastre, pe un pod generos din ciment, un grup de patru fete de aproape aceeași vârstă. Era terenul nostru de joacă, dar și al altor copii, atunci când noi nu ieșeam la poartă. Ne jucam Rațele și vânătorii și în formulă de patru, dar alta era atmosfera când veneau nepoții vecinilor la țară și abia ne mai puteai număra pe degete.
Când apunea soarele se întrezărea ocazia perfectă pentru v-ați ascunselea. Și-acum simt în urechi un ecou solid, răsunând în tot drumul: „Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”. Fiecare se ascundea pe unde putea: după ori sub un pod, în copacii vecinilor, la cele două fântâni din apropiere sau în tufe de flori. Numai dacă era vreunul mai iute de picior, reușea să ajungă până la poștă și stătea acolo până se plictisea și-apărea singur. Locul meu preferat a rămas vișinul de la tușa Sultana, potrivit în înălțime. Mă puteam urca ușor în el și era tare frunzos. Tot acolo mi-am și despicat pielea de la un picior, într-una din crengi — ca amintire din copilărie pentru tot restul vieții.
În zilele mai liniștite, după ce a apărut calculatorul în casele noastre de la sat, organizam concerte pe prispa casei, cu muzică pusă la boxe pe geam. Pregăteam înghețată de casă ori tăiam un pepene, beam suc făcut la pliculeț sau sifon cu sirop de căpșuni și, bineînțeles, cântam și dansam pe melodii de pe Youtube: Tarzan și Ani de Liceu. Tot pe calculator — dar doar cu voia mamei și după o luptă cu sora mea pe mouse — aveam jocuri precum Chicken Invaders, Hercule, Jazz JackRabbit, Beetle Crazy Cup, Crazy Taxi, jocuri de îmbrăcat păpuși ori jocuri de gătit.
text de Nicoleta Felea, ilustrații de
- Jucate în Banat
Îmi amintesc primul joc al copilăriei, atunci când am început să merg la grădiniță, la Dalboșeț. După ce am ieșit în curtea școlii, ghidați de doamna, am format un cerc, apoi T. a fost aleasă prima să poarte batistuța și să înceapă jocul.
„Mi-am pierdut o batistuţă
Mă bate mămica
Cine-o are să mi-o deie
Că-i sărut guriţa.”
Un alt joc învățat la grădiniță a fost Cireșel și Cireșica. Formam un cerc și ne băteam palmele, iar dacă nu erai atent și opreai jocul, erai scos din joc.
„Cireșica are mere,
Cireșel vine și cere
Cireșica nu se-ndură
Cireșel vine și fură
Câte mere a furat
Ci-re-șel?”
Tot în aceeași perioadă am început să joc și Țară, țară vrem ostași!. Jocul ăsta am continuat să-l jucăm și mai târziu, când am crescut și am început să realizăm că trebuie jucat strategic dacă vrem să câștigăm. Ne împărțeam în două echipe, de obicei încercam să avem egalitate între fete și băieți, dar câteodată alegeam să fie fetele versus băieți. Aveam câteodată echipe mari de 15-20 de ostași — de obicei în vacanța de vară, atunci când satul era plin de copii.
Atunci când se lăsa seara era momentul potrivit să ne jucăm pitulica, așa cum îi spuneam noi la de-a v-ați ascunselea. Ne strângeam „la colț” (satul are o stradă principală cu formă triunghiulară și noi ne strângeam la unul dintre cele trei colțuri), eram foarte mulți copii și cel mai mult îmi plăcea atunci când ne jucam cu regula „în tot satul, doar pe strada principală”. Ajunsesem să învățăm fiecare șanț, fiecare copac, fiecare loc mai ascuns. Uneori mai erau jucători care mergeau acasă, pentru că era târziu și aveau treabă următoarea zi, iar noi îi căutam ore în șir. Aflam a doua zi că ei de fapt dormeau și nu că găsiseră locul perfect, așa cum ne gândeam noi.
Nu prea erau mașini pe-atunci, aveam strada toată pentru jucat și alergat, iar bunicii nu erau atât de îngrijorați. De la bunicul meu am învățat să joc șah și remi; jucam aproape în fiecare zi cu el și îmi explica fiecare mutare la șah, petreceam ore în șir să înțeleg și abia așteptam să vină o nouă zi și să învăț o nouă strategie.
Tot de la el am învățat și multe jocuri cu cărți, aveam un pachet de joc unguresc — am fost tare mândră când am reușit să câștig primul meu joc de război sau de cruce. Îmi plăcea să mă joc Țomapan cu bunicii mei, pentru că era ca o lecție de geografie. Aveam un atlas foarte vechi, eram fascinată să văd cum erau împărțite țările acum mulți ani. După câte-o literă mai grea, dacă niciunul dintre noi nu găsea un cuvânt, ne uitam în el și învățam împreună.
text de Oana Sparklin, ilustrații de
