Damia și Marius, amândoi născuți și crescuți la oraș, s-au cunoscut în urmă cu cinci ani, într-un grup comun, într-un sat din județul Hunedoara. Au început acolo construcția unei case și mai târziu a venit pe lume Amza, băiețelul lor. Dar planurile de familie aveau să se schimbe când și-au dat seama că acea comunitate în care trăiau era, de fapt, o sectă. Și-au făcut bagajele și au revenit la Oradea, în orașul natal al Damiei, vrând să caute din nou un loc al lor, tot la sat. În interviul de mai jos, am povestit cu Damia despre mutatul la sat.
1. Damia, când v-ați mutat din nou la sat?
Ne-am mutat în mai 2021 în Damiș, un sat bihorean aflat chiar la granița cu județul Cluj. Am căutat să mergem tot către natură, iar munții Apuseni sunt foarte primitori. Practic, după ce ne-am întors din acea comunitate, am stat trei luni la Oradea și am căutat în acest timp căsuțe. Ne făceam mâncare la pachet, mergeam cu mașina și căutam.
2. Ce anume aveați pe listă atunci când ați început căutarea unui loc al vostru?
Ne-am luat direct un teren cu o căsuță; având un copil mic cu noi, nu ne-am dorit să repetăm experiența pe care am avut-o în satul în care ne-am cunoscut, construind de la zero o locuință.
Am găsit o căsuță bătrânească, care pe dinăuntru era făcută cu rigips, iar criteriul principal era că voiam să ne mutăm direct. Pe dinafară arăta cam vai de capul ei căsuța, un colț al casei aproape cădea, dar l-a reconstruit Marius. Am șlefuit apoi podelele, le-am dat cu lac, cu un strat de vopsea lavabilă și ne-am putut muta imediat. Ulterior, am reușit să mai construim o anexă la casă, o baie și încă o cameră care va fi bucătărie, dar încă sunt la roșu (n.red. etapă de construcție în care sunt finalizate doar fundația, zidurile și acoperișul unei case).
3. Când ați ales satul acesta, cunoșteați pe cineva?
Nu, noi suntem vinituri, cum se spune aici. Am căutat vreo două luni jumătate prin sate apropiate. Satul acesta de munte se numește Damiș, iar eu sunt Damia, pur și simplu când am găsit casa asta — deși aproape cădea — am zis că o luăm. Am avut bani deoparte vreo 2000 de euro, iar căsuța a fost vreo 450 de milioane, deci vreo 9000 de euro. Ne-a ajutat mama cu diferența. Suntem la o oră și douăzeci de minute de Oradea. N-am fost în viața mea în satul acesta înainte, știam de comuna de care aparține, dar în rest, nu știam pe nimeni. Am avut mare noroc cu vecinii, pentru că am auzit tot felul de povești, dar fix unde stăm noi e un cătun, în care casele sunt răsfirate.
4. Ce planuri aveți cu această căsuță?
Pe viitor sperăm să păstrăm cât mai mult din casa veche, adică pe partea de anexă am păstrat lemnul; am dat la o parte huma și am păstrat bârnele de lemn. Practic, viitoarea casă nouă va avea un perete din lemnul casei vechi. Sperăm să dăm tot rigipsul acesta din fiecare cameră, să vedem ce e dedesubt, ce trebuie înlocuit, pentru că pe afară, pe unde a bătut foarte mult ploaia, sunt mâncate lemnul și huma. Geamurile sunt destul de șubrede, cred că va trebui să le înlocuim și pe acestea. Urmează ulterior și acoperișul, având o țiglă foarte veche, dar pe rând. Pentru noi a fost important să ne facem întâi o baie, căci între timp am născut-o și pe Nour și e destul de dificil cu doi copii mici.
Am găsit o căsuță bătrânească, care pe dinăuntru era făcută cu rigips, iar criteriul principal era că voiam să ne mutăm direct. Pe dinafară arăta cam vai de capul ei căsuța, un colț al casei aproape cădea, dar l-a reconstruit Marius. Am șlefuit apoi podelele, le-am dat cu lac, cu un strat de vopsea lavabilă și ne-am putut muta imediat. Ulterior, am reușit să mai construim o anexă la casă, o baie și încă o cameră care va fi bucătărie, dar încă sunt la roșu (n.red. etapă de construcție în care sunt finalizate doar fundația, zidurile și acoperișul unei case).
5. Cum reușiți să lucrați și la casă avându-i pe cei mici?
Noi stând anterior în acea comunitate am avut și o serie de avantaje, am cunoscut mulți oameni și am colaborat cu străini printr-o platformă de voluntariat, care se numește WorkWay, prin care cei interesați vin la tine și tu le oferi ce poți — noi le ofeream cazare și masă — pentru a lucra patru ore pe zi, făcând ce vor ei să experimenteze. Noi, vara trecută, deși a fost greu, fiind la început și neavând mult spațiu, am primit un băiat din Anglia care a venit pentru patru zile și a muncit cot la cot cu Marius și încă un prieten, pentru a turna fundația casei noi. În continuare, asta vrem să facem, să ne redeschidem contul pe această platformă.
6. În ceea ce privește partea financiară, cum vă întrețineți?
Eu am lucrat în domeniul artistic, am dansat foarte mulți ani și apoi am cântat, până când am dat de locul acela, de comunitatea din Hunedoara — unde mă atrăsese meditația. Și din fericire, faptul că am lucrat în domeniul acesta a fost benefic; am primit bani pentru drepturi de apariție și pentru drepturi de autor. Tot pe baza asta am primit și indemnizația celor doi copii, astfel încât nu am fost în pragul în care să nu avem ce mânca; însă da, a fost dificil să și construim, să și trăim.
Marius lucrează cu lemnul, are un mic atelier într-o șură, care e mai mare decât casa. În perioada aceasta, pentru că el a tot trebuit să construiască la casă nu a mai avut vreme să se dedice pasiunii sale. Între timp, eu m-am apucat să fac lumânări naturale din ceară de albine; am un PFA, pot participa la târguri și, din fericire, colaborez cu un magazin de produse sustenabile din Cluj-Napoca. Vând poate două-trei lumânări pe lună acolo, însă mi se pare ceva de viitor. Marius m-a ajutat foarte mult.
7. Cum a fost mutatul la sat din punct de vedere emoțional?
A fost foarte greu, mai ales că noi ne-am desprins de acea sectă. Am încercat să facem terapie, dar era costisitor să mergem până în Oradea, iar acel terapeut nu înțelegea foarte bine prin ce am trecut. Am făcut apoi un videoclip pe Youtube, povestindu-ne experiența, ca să pot vorbi oamenilor, să devenim cu toții mai conștienți de ce se întâmplă.
Tatăl meu a fost singurul care ne-a înțeles, dar, din păcate, oamenii se așteptau să ne descurcăm instant după plecarea noastră de acolo. Dar acum simt că ne echilibrăm tot mai mult.
Vin oameni la noi mai mereu, am reușit să ne facem prieteni, chiar pe internet. Avem o familie din județul Cluj cu care ne înțelegem și ne vizităm, fiind aproape. Și asta ne-a oferit foarte multă susținere. Eu cred foarte mult că internetul trebuie să aibă limite, dar pe noi ne-a ajutat foarte mult. De exemplu, la început, am avut un moment după trei luni, în care eram disperată și am vorbit cu o prietenă care a stat foarte mult în Statele Unite și mi-a zis:
– Cere bani pe net!
– Doamne, nu pot face asta, e umilitor, e groaznic. — mentalitatea noastră!
– Uite, cei din America cer bani să plece în vacanță, tu explici că sunteți cu copil mic, ați trecut printr-atâtea.
Am făcut atunci un mesaj, probabil că mama a intrat în pământ, că n-a vorbit cu mine ceva timp, iar oamenii ne-au ajutat foarte mult, am primit multe donații, am strâns bănuții și ne-am luat materialele: cărămida și lemnul pentru acoperiș. Sigur am fi găsit o soluție, dar uite că am trecut și prin situația asta, ne-am lăsat ajutați. Și eu am făcut de multe ori fapte de genul acesta, dar m-am gândit inițial că e cerșit, apoi mi-am zis că asta ne este calea, suntem vulnerabili.
8. Cum vezi tu traiul la sat, Damia?
Este greu dacă nu ești sigur că vrei să faci asta și dacă nu ai niște resurse financiare, pentru că sunt acum tot felul de locuri de muncă de la distanță. Dar e dificil la început cel puțin; de exemplu, noi am avut probleme cu apa. Noroc că Marius a învățat multe lucruri și s-a ocupat de ele, dar eu habar nu am; vorba oamenilor: eu de pe scenă direct la capre am ajuns. M-am obișnuit, am învățat să crăp lemne, adică acum m-aș descurca. Trebuie să îți faci focul singur la sat. Acum eu mă ocup să aprind focul, iar Marius se ocupă de crăpatul lemnelor.
Poate fi greu și din punct de vedere al relațiilor, pentru că nu sunt mulți oameni. Eu mă „hrănesc” foarte mult cu internetul, am o mică comunitate aici. Dar pentru copii simt că nu e ușor, noi mergem destul de des la Oradea, la prieteni care au copii, și băiețelul nostru e sociabil, chiar dacă nu merge la grădiniță. M-am tot interesat de ideea de home-schooling (școală acasă) și de sistemele acestea alternative de educație. Mie mi se pare că viața e o comunitate, în care să te ajuți, să ai un sprijin, iar asta îmi lipsește aici, pentru că nu sunt mulți oameni. În rest, nu aș da viața de la sat pe cea de la oraș pentru nimic.
9. De unde vă faceți aprovizionarea?
De la oraș, de obicei mergem la Oradea, de la supermarket. Mai comand online de la magazine naturiste, dar tot mai puțin după scumpirile din ultima vreme. Și câteodată mai mergem în comună ori să îl ajute Marius pe vecinul care are nevoie de mașină sau duc colete la curier, căci ei nu mai urcă aici sus în sat, și de-acolo mai luăm strictul necesar. Fac pâine acasă, mâncăm multe fructe și legume. Am avut și perioade extreme, de veganism și vegetarianism, dar acum Amza cere carne. Luăm lactate de la vecini, iar cei care nu acceptă bănuți, îi ajutăm noi în vreun fel. Carne primim de la mamele noastre și avem noroc că ele pregătesc și borcane vara, deci nu cumpărăm. Pentru Amza am mai căutat site-uri cu jucării interactive sau cărți și le comand online.
10. Ce plante aveți în grădină de care vă îngrijiți?
Tipicele usturoi, ceapă, morcov, plante aromatice: pătrunjel, busuioc, cimbru. Avem trei nuci imenși, niște meri, am plantat acum vișini, peri, coacăze, agrișe. Și mai avem și cartofi. Sperăm să punem cât mai repede plante perene, ca să facă grădina singură treaba, dar mai durează și le luăm pe rând. Mai mult experimentăm, mai ales că nu avem presiunea aceasta că trebuie să punem legume la borcane, având sprijinul mamelor.
11. Otilia, sătean din comunitatea noastră, întreabă: Unde poți cheltui banii în sat?
Poți merge la vecinii care vând produse: ouă, lapte, brânză, carne. La noi mai sunt trei magazine în sat, dar au dulciuri, băuturi, costă mai mult categoric. Dar cred că poți să îi cheltui în grădina ta, să îi investești în pomi, de exemplu, poți să-ți faci straturile frumos cu lemn de jur împrejur, nu e o problemă unde să cheltui banii, se găsesc variante.
12. Care sunt cele mai importante câștiguri după mutarea la sat?
Ioi! Sunt multe! Păi e libertate — avem dealuri, pârâul, pădurea, fructele de pădure. Avem grădina, pomii cu fructe, avem spațiu unde să plantăm. Faptul că doar ies din casă și sunt într-o curte. Și emoțional, când mă uit câteodată la un apus. Liniștea e un uriaș câștig — deși sună clișeic. Plus faptul că atunci când începe să fie plăcută vremea, putem mânca în curte, putem merge desculți.
Pe mine mutatul la țară m-a ajutat foarte mult. Eu fiind obișnuită, ca artist, cu deplasările prin țară în fiecare weekend, începeam după câteva zile să vreau să plec de acasă undeva. Acum, mi-am mai temperat comportamentul ăsta.
Cred că aș fi luat-o razna în continuare la oraș. Mintea mea vrea să mai fugă uneori, fiind o fire vulcanică, obișnuită cu totul pe repede înainte. Dar acum încercăm să funcționăm pe principiul de slow-living (ritm lent al vieții); dacă nu aspir în seara asta, o să aspir mâine.
Mutatul la sat pentru mine a fost și vindecător. Ne dorim să trăim din ce facem noi cu mâinile noastre și pe lângă asta, mi-ar plăcea să știu că s-ar mai vinde o căsuță în satul nostru.
• fotografii din arhiva Damiei Salloum