În anii 70 – 80, pe care mi-i aduc cel mai bine aminte, medicamentele pătrunseseră puternic în familiile românilor, chiar și în mediul rural. Piramidonul, în caz de temperatură, mi-l amintesc perfect. Tetraciclina, un antibiotic unguent, pentru leziuni sau ciuperci. De asemenea. Apoi erau cutiuțele mici și roșii de alifie chinezească, cu miros extrem de înțepător, împotriva durerilor de cap. Dacă din greșeală ajungea la ochi, te alegeai cu o usturime nemaipomenită, plus șiroaie de lacrimi. Injecțiile Moldamin erau spaima noastră, a tuturor copiilor. Dureroase de mergeai șchiopătând câteva zile după administrare. Aaa, să nu uit de pastiluța cu iod, pe care ne-a dat-o la școală să o ținem sub limbă, împotriva radiațiilor, când a fost catastrofa de la Cernobâl. Discrepanța dintre tonul grav al adulților și pastiluța firavă pe care trebuia să o adăpostim într-un loc atât de neobișnuit, în spatele limbii, ne antrena în pusee de râs.
Leacurile băbești nu dispăruseră cu totul, evident. Primăvara, în sticluțe legate cu sfoară la capătul corzilor de viță de vie tăiate, lacrimă cu lacrimă se aduna apa de vie. Cu ea îți curățai ochii tot anul. Se aduna în sticluțe de esență de rom bine spălate sau în cele un pic mai mari, de la siropul de patlagină. Iarna, în cazul răcelilor mai zdravene, erau obligatorii băile fierbinți la picioare, cu doi-trei pumni de sare „mașcată, pentru murături” dizolvată în apa clocotită. În cazul tusei persistente, ceai de coajă de ceapă și, la nevoie, comprese cu mămăligă fierbinte pe piept sau cu sare încinsă, bine învelite într-o cârpă curată. Agheasma în sine era considerată un medicament, luată pe stomacul gol, bună la toate și nu doar la o boală anume. Cei mai în vârstă foloseau foile de varză proaspătă pentru tratarea articulațiilor și gazul lampant pentru deparazitare, alături de pieptănul cel des. Gazul mai era folosit de femeile în vârstă și pentru descâlcirea părului. Am auzit și de descântatul cu tăciuni stinși în apă pentru anumite boli, dar n-am avut ocazia să văd niciodată.
Mereu mi s-a părut interesant cum ne tratam noi, copiii, micile accidente de joacă, inevitabile. Ele erau minore, de genul înțepăturilor, zgaibelor, juliturilor, tăieturilor superficiale. Saliva era panaceu și aveam încredere oarbă în ea. Dacă există o cultură medicală infantilă, pe vremea mea saliva era leacul minune. Nu exista durere să nu se amelioreze sub anestezicul salivei. În cazul sângerărilor mici, toți prichindeii știam că lutul este foarte bun. Îl pui pe rană și presezi cât poți. Dacă n-ai lut la îndemână, e bun și pământul cel negru, dacă nu ți-e greață de râme. Dacă n-ai nici de acesta în preajmă, merge și praful din drum, pe care-l presari ca zahărul pudră pe prăjitură, după care apeși cu palma. Alte leacuri nici nu prea mai aveai la îndemână, pe imaș sau în crâng, iar de mers acasă nici nu putea fi vorba. Nu numai că pierdeai bunătate de joacă, dar dacă-i prindeai pe cei mari în toane potrivnice riscai să-ți interzică să ieși din casă și a doua zi.
