Albumul nostru avea pagini gri, cartonate, despărțite de alte foi transparente, hașurate de linii subțiri, întocmai ca pânza de păianjen. Le ridicam și mă uitam prin ele, cu un ochi strâns închis, iar sub magia jocului liniilor mica noastră sufragerie se multiplica pe loc în zeci de încăperi mai mici, cu aceeași înfățișare. Vraja dura puțin, căci scopul cu care căutam de fiecare dată albumul ăsta, pitit bine după raftul de jos al bibliotecii, era să mă uit la fotografiile din tinerețe ale părinților. Vreo câteva din viața lor de liceeni, altele cu rudele plecate din sat, nelipsitele nuduri ale bebelușilor din familie – toate fuseseră lipite cu atenție de mama, în funcție de mărime, într-o estetică a proporțiilor numai de ea știută. Le știam pe de rost ordinea în album și treceam paginile în grabă să ajung la cele de la nunta părinților. Acelea mă interesau cu adevărat. Mai întâi pentru că nu înțelegeam de ce nu mă aflam și eu în imagini, reproș pe care i-l făceam cu regularitate mamei. Apoi, pentru că în acele fotografii era puhoi de lume și neamuri. Și unde mai pui că toate fuseseră făcute în ograda tătuței, prin care hălăduiam în fiecare zi. În acele fotografii se vedea până și târnațul din fața casei, pe care îmi sprijineam coatele să mă pot uita spre grădina lui moș Anton, vecinul de la deal, se vedea hâjul în care mă chema tătuța să beau lapte proaspăt muls, direct din cofița de lemn, ba chiar și cablul care ducea curentul electric dinspre casă spre grajd și de care mi se părea că rochia de mireasă a mamei se agățase. Anapoda treabă cu fotografiile astea, căci cablul era sus de tot și mama nu era Mary Poppins.
La bunica, la Gherghel, aveam alt „album”. Ăsta n-avea coperțile colorate, nici pagini de carton, nici foi despărțitoare ca pânza de păianjen. Pozele cu nunțile mulților nepoți din neamul tatei se înșirau, una câte una, îndărătul geamului de sticlă al dulapului verde, din bucătărie. În fiecare, alături de miri, se zărea și bunica, cât un ghemotoc, cu baticul ei negru, înflorat, de mers la biserică, cu nelipsitele mărgele roz la gât, purtate peste taior, singurul ei semn de cochetărie de-o viață. De câte ori ajungeam la ea, îmi plăcea să fac un riguros inventar al rochiilor de mireasă din fotografii – volane, dantelă, rochii cloș sau rochii-sirenă, coronițe de tot felul, voaluri mai lungi sau mai scurte, așezate peste cocuri sau bucle care mai de care mai îndrăznețe. Miresele din bufetul bunicii purtau, la un loc, cât oferta unui târg de nunți din zilele noastre. Bunica avea grijă să ordoneze pozele cât mai bine, „sî sî vadî băiețî iștea, dacî tot s-o luat”. Când nu mai încăpeau de-a lungul geamului, se vedea pusă în fața unei decizii radicale: să le așeze în spate pe cele mai vechi, deja îngălbenite. Una, însă, nu era supusă niciodată acestui „tratament” – era singura fotografie color dintre cele de la nunțile nepoților. Pe asta o ținea mereu în față. Și nu-și putea explica cum reușea „mașînăria ceia di aparat” să coloreze oamenii așa frumos.
Însă cel mai strașnic „album” cu nunți își etala imaginile pe viu, chiar sub ochii mei, acasă, la Concești. Căci în verile copilăriei mele optzeciste, nunțile erau adevărate evenimente în sat.
Sâmbăta, noi, toată țâncăraia de pe cot, roiam prin ograda vecinului care avea nuntă, fie că aveam sau n-aveam treabă. De fapt, o treabă sigur aveam – să căscăm gura la tot ce se petrecea acolo. Pe atunci, nunțile se făceau la cort, în ograda omului, și toată operațiunea avea un farmec aparte, dar însemna și multă muncă. Se ciopleau și se băteau în pământ stâlpii de lemn pentru cort, se jumuleau găini pentru borș și fripturi, se coceau zeci de tăvi de pâine și cozonac, mii de cornulețe și tot pe atâția ciucălăi pudrați cu zahăr, faguri gălbiori după care-ți lăsa gura apă, se înfundau cuptoare întregi cu găluște, de leșinau gâzele în zbor de la atâtea miresme, iar câinii rupeau lanțul de pofta bucatelor. La toate aceste pregătiri erau poftiți să pună umărul nu numai cei din familie, ci și neamurile și vecinii.
Mi-aduc aminte că odată, când și-a însurat moș Mitruță, vecinul nostru, ultimul băiat, am bătut ograda omului toată ziulica, bucuroasă că pot vedea tot ritualul – de la plânsul miresei, cu lacrimi cât bomboanele pe care aveam să le prind mai spre seară, la cununie, după „Isaiia dănțuiește”, până la prinsul florilor în piept tuturor nuntașilor, aruncatul jămnei (colacul miresei) și pânditul tuturor vazelor cu prăjituri, căci era imposibil să reziști tentației dulci cu care nu te întâlneai în fiecare zi. Ba chiar spre seară, după ce alaiul a venit de la biserică, și curioșii s-au retras pe la casele lor, satisfăcuți că au fost „la văzut nunta”, cum se spune la noi în sat, m-am gândit să mă furișez acasă, să mă gătesc pentru petrecerea ce sta să înceapă. N-aveam mai mult de 5-6 ani și, vrăjită de rochia de dantelă a miresei, am căutat și eu niște dantelă prin șifonier. N-am găsit, dar am rezolvat problema cu niște bucăți asemănătoare, croite și pregătite pentru niște fețe de pernuțe. Cu o asemenea găteală pe cap m-am prezentat la nuntă.
Până m-a zărit mama…
Glosar:
- Târnaț – prispă închisă cu scânduri, ca un cerdac;
- Hâj – șură sau clădire separată, în gospodăria țărănească, în care se țineau vase cu lapte, smântână;
- Ciucălăi – regionalism, desemnând prăjituri tradiționale de forma biscuiților șprițați de azi;
- Faguri – prăjituri tradiționale, de forma fagurelui, asemănătoare ca aspect și gust cu gofrele de azi;
- Țâncăraie – ceată de copii mici (țânci);
- Jămna – regionalism din zona Botoșanilor, desemnând colacul sau turta miresei;
- Vaze (cu prăjituri) – regionalism din zona Botoșanilor, desemnând vase din sticlă groasă, cu picior, de forma platourilor pentru tort, folosite pentru servirea prăjiturilor, pe mese, la nunți;
- Găluște – sarmale;
- A înfunda găluște – a le găti într-un cuptor de lut, tradițional, a cărui gură se acoperea (se înfunda) cu o lespede de lut sau de piatră. Sarmalele, așezate în oale de lut, fierbeau înăuntru, pe jar, o noapte întreagă.
