Decembrie, ultima cursă spre Italia înainte de Anul Nou și un țârâit de telefon din bucătăria de iarnă. Înfofolită, ca de-afară, intră semi-grăbită în căldura lemnelor trosnind din sobă. „Alo?!” și la celălalt capăt al firului, dintr-o străină depărtare, se-aude glasul fetei. Ochii îi strălucesc și bujorii din obrajii rumeniți de frig și timpuri capătă sens, iar vocea sugrumată de emoție dă drumul unui iubitor „Lenuță, mamă, tu ești?”. Aud doar jumătate de conversație, căci cealaltă se înăbușă în receptorul de la urechea bunicii: „Ce să pună mama? (…) Las’ că știu eu ce să pun. Pe când ajunge băiatu’ să ia pachetul? (…) Miercuri, pe la cinci jumate, da? Îi bun, mamă, vorbim!”. Și se așterne o liniște surdă. Pune receptorul în furcă, se așază să își tragă sufletul și se-apucă de povestit conversația ca și cum ar repeta o lecție. „O spus că miercuri dimineață vin băieții de la Roznov să ia pachetu’. Să-l chem pe ta-tu să dea budana din pod. O zissă nu-i pun prea multe, că se găsesc ș-acolo, da’ știu eu ce să-i pun. M-ajiuți şi tu?!”. Se ridică, scormonește jarul, pune două lemne pe foc și pornește să pregătească pachetul, asigurată că are căldură la noapte.
Miercuri dimineață, trecut puțin de ora cinci și jumătate, când ziua și noaptea n-au încă niciun gând să se îngâne, pleacă spre Italia pachetul pregătit cu grijă, iubire și dor. „Din prea mult sau prea puţin” a împachetat masa de Crăciun în vreo șase ziare și 20 de pungi de diferite dimensiuni, iar, la final, mâinile tremurânde au așezat toate pachețelele congelate sau nu, în sacoșa mare, de rafie. Ca o încununare a efortului, sacoșa s-a închis ușor, dar 2000 de kilometri înseamnă drum lung și greu, așa că vârî ața de nailon în acul cel mai mare și sigilă pachetul prin țesătura rafiei, ca și cum bucuria sărbătorilor ar fi depins de ea.
Câteva zile mai târziu, ca în fiecare an, apartamentul mic din cealaltă parte a lumii a adus împreună familia deja stabilită în străinătate, dar cu sufletul acasă. Anul acesta, din nu prea multă carne de curcă și de porc au ieșit cele mai delicioase sarmale, iar toată familia suflă în mămăliga cu care au asezonat nu prea multe jumări. Parcă n-au mai picat așa greu, odată ce le-au savurat cunu prea multăvarză murată.
În România, mamaia se mândrește în ziua de Crăciun cu un panettone trimis de fată, în timp ce-o parte din familia reunită în centrul Italiei rupe cu poftă cozonacul acela dolofan, copt în Ajunul Crăciunului, și umplut cunu prea multănucă. Cam ca firele de nisip, printre pietricelele unui ornament adus amintire din vacanță, a pus şi mamaia nucile printre pachetele cu carne și budana cu varză. Vedetele deserturilor de pe masa de Crăciun sunt turtele cu julfă, făcute ca la mama acasă, cu semințe de cânepă (nucă, zahăr și… turte).
În timp ce bătrânii deschid sticla de vin spumant ce însoțea panettoneul, italienii ciocnesc un pahar cu nu prea mult vin primit de-acasă, „tras din butoiul ăla bun, nedesfundat”. Și printre urări de belșug și bucurie se-aude-un gând șoptit. E gândul spus al mamei, de la celălalt capăt al firului: „I-auzi, măi, Vasile, s-au adunat toți la Lenuța și au stat la masă. Au zis că le place vinu’!”. Pune telefonul în furcă, s-așază lângă plită și înghite un nod de lacrimi, recunoscătoare că i-a auzit și Crăciunul ăsta.
•
text de Larisa Gherasim
ilustrații de Sorina Șerban