La fântână
Fântâna nu era doar pentru apă. Ziua în amiaza mare mergeai în caz că mai întâlneai pe cineva din sat și așa mai schimbai o vorbă. „Mi-ai ieșit cu golu’, nu-i a bună”, îți spunea vreun vecin când te vedea cu gălețile goale mergând la fântână. Spre seară, era la sigur, acolo se aduna tineretul din mahala și de-acolo începeau planurile. Din fântâni izvorau povești cu care creșteai. Sau se întâmpla asta pe vremuri, când aveau suflu, erau mai îngrijite.
Am crescut într-un sătuc, departe de oraș, care nu avea drumuri asfaltate și nici apă trasă în curte. Pentru băut mergeam la fântână la nea Sterică, iar dacă aveam nevoie pentru animale sau pentru grădină, mergeam mai aproape, la tanti Maria sau „la nașu’”, unde apa era cam sălcie. Fiecare fântână avea un stăpân, de obicei cel care stătea cel mai aproape de ea, însă era îngrijită de mai mulți vecini. Când se strica lanțul sau se spărgea găleata, cu toții puneau bani și „stăpânul” mergea la târg și lua ce trebuie.
Dacă noi, în deal, aveam fântânile, cei din vale, unde locuia bunica, aveau ciuperca. Acolo apa curgea „așa, de la sine”, nu trebuia să învârți de roată. Dar era departe, de acolo luam apă în câteva sticle doar când mergeam în vizită la bunica.
Când am primit cele două găleți și am fost lăsat să merg singur la fântână, m-am simțit mai mare și mai puțin copil. Pe-atunci era o grabă în a avea responsabilități și în a crește (ce păcat!). Vara făceam mai multe ture, căci aveam bidoane de umplut — foloseam apa la udat grădina. Dar drumul cel mai plăcut era cel care se termina cu o paparudă, când scoteam găleată după găleată doar ca să ne răcorim.
Mitologie
Fântâna avea pe vremuri un rol important în viața satului, de aceea a fost inclusă în diverse ritualuri: căratul apei, „udatul” miresei, cel de aducere a ploii sau în cele legate de gastronomie (sigur ai auzit de vorba „fasolele fierb mai bine cu apa de la fântâna cutare”).
În fapt era, așa cum spune Marin Sorescu în poezia „Fântână”:
„Aşa era înainte vreme la fântână,
Apa nu era doar apă,
Izvoarele din pământ aveau legătură cu ce i se-ntâmplă omului.”
Nicu Pârlog povestește în articolul Apele din miturile și poveștile românilor că „țăranii români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat, iar apa ameninţa să inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi fetele se duceau la fântână şi modelau din lut două chipuri omeneşti. Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia, Muma Ploii, care este îngropată cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi ploile. Pe timp de secetă însă, se proceda invers”.
Dar poveștile despre fântâni încep chiar înainte ca acestea să apară, de la cei care săpau să dea de apă. „Fântânarii puneau urechea și ascultau glasu’ pământului, unde spuneau ei, acolo se săpa” (Arhitectura Țărănească din Moldova de Adina Hulubaș). Se credea că dacă fântânarul era bun la suflet și apa avea să fie una bună. Aceștia nu țineau cont doar de „glasu’ pământului”, ci căutau și anumite plante, care erau indiciu pentru găsirea apei: trifoi de câmp, menta broaștei, talpa gâștii, brusturele etc..
Dar și motivul pentru care apărea o fântână ascundea o poveste. Tot Adina Hulubaș scrie că deseori fântânile se construiau la marginea drumului sau la răspântii (intersecții), fiindcă pe acolo treceau mulți călători și astfel cel ce a construit fântâna făcea o pomană și i se iertau păcatele. Uneori apăreau și în urma unui vis „prin care răposatul cere să bea apă și nu are”. Înainte ca fântânarul să înceapă să sape, trebuia făcută o cruce cu hârlețu, se turna o cană cu apă și se punea un bacșiș pentru cel ce muncea.
Când fântâna era gata, muncitorii primeau de pomană o căldare cu cană și pânză albă, uneori se făcea pomană și de aici încolo intra în grija comunității. De Izvorul Tămăduirii oamenii curățau fântânile, iar preoții făceau rugăciuni.
Dincolo de nostalgii
Faptul că unele gospodării rurale sunt astăzi racordate la apă potabilă este un lucru cât se poate de bun, absolut necesar. Când nu a mai fost nevoie de apa din fântâni, sătenii le-au abandonat, așa cum s-a întâmplat la mine în sat. Și cu timpul fântânile au încetat să mai adune mahalaua în jurul lor. Cred, însă, că ele fac parte din sufletul satului și că ar trebui întreținute, iar apa din ele ar trebui verificată.
În teorie, de această verificare se ocupă Direcția de Sănătate Publică (DSP). Dacă instituția constată că apa este nepotabilă, ar urma să notifice primăria, care mai apoi să monteze un anunț prin care să avertizeze populația, scrie Europa Liberă România.
„În realitate, primarii nu fac aproape niciodată asta, fie din indolență, fie pentru că în multe sate oamenii pur și simplu nu au alte alternative de apă. La Brăila, de pildă, anul trecut, autoritățile de sănătate publică au raportat că nu există nicio fântână publică.”
E.L
Dacă la Brăila nu mai sunt fântâni publice, deși o s-o fac pe Toma necredinciosu’, la Cuca, o comună din județul Galați, am dat peste „un cimitir” de fântâni cu cumpănă. N-am văzut să fie folosite, dar peisajul este de-a dreptul de poveste. De la cumpănă, cum încă mai era prin anii ‘80, fântânile au trecut la „roată”, pentru că sunt mai ușor de folosit și mai sigure.
Ar putea să fie doar o nostalgie pentru unul ca mine, crescut de sat, însă fântânile n-ar trebui date uitării, ci folosite astăzi ca pe acel „ceva” care să ne aducă împreună. De asta avem nevoie. Cum ar fi să facem o șezătoare la fântână, spre exemplu?
Ce vede o fântână? Aici răspunsul într-un video. Iar aici afli povestea apei.
Duminica trecută, Cosmin Dragomir a fost la noi în vizită și ne-a scris despre zacuscă (un pic de istorie internațională, națională și personală), aici găsești (po)vestea. Apropo, ți-ai luat pachetul „de la sat” din iarmarocul Badea Neaoș? Pe duminica viitoare! 🤗