Suntem plecați de acasă pentru următoarele 15 zile, am venit în județele Munteniei pentru a vizita alte 18 muzee. Anul trecut am pornit proiectul „Muzee de la sat” prin care vrem să promovăm muzeele rurale — facem fotografii, tururi virtuale 3D interactive, videoclipuri — cam tot ce știm noi că ar consuma publicul tânăr de astăzi. În Muntenia, la fel ca în regiunea Moldovei (pe care am parcurs-o anul trecut), întâlnim muzeografi pasionați, oameni de la țară care nu știu ce să ne mai facă, ca să ne simțim ca acasă.
Doamna Rozalia, profesoară de desen, a studiat la Universitatea de Arte din București, și-a dat și doctoratul și a lucrat aproape 10 ani la Muzeul Țăranului Român. Din cauza unui deces în familie, a fost nevoită să se întoarcă în sat. Acum predă la cinci școli diferite și, într-o vreme, mergea dintr-un sat în altul cu bicicleta. „Pe ploaie, pe vânt… era și greu”, spune femeia. Este un om umil, vorbește calm, poartă multe rânduri de haine, asta pentru că de multe ori a prins-o răceala din cauza frigului de pe traseu. Dintotdeauna a vrut să aibă activitate și s-a gândit să facă un centru de cultură în satul Vânătorii Mici din județul Giurgiu, un mic muzeu unde să se adune copiii, bunicii și să stea la povești. După câțiva ani a primit un spațiu, o clădire în care pe vremuri era un club. „Ce paradox, nu?”, spune femeia. Cu ajutorul colegilor de la catedră și mai ales al copiilor, a reabilitat cele două camere și a expus obiectele. „Le dădeam copiilor bilete pe hârtie, ei mergeau acasă, le spuneau părinților și apoi aduceau diverse obiecte țărănești. Este un muzeu realizat de copii, aceasta cred că este unicitatea locului”, adaugă profesoara.
De la Muzeul de Artă şi Tehnică Populară „Vânătorii Mici” mergem, în aceeași zi, în satul lui Marin Preda, Siliştea Gumeşti din județul Teleorman. Din păcate nu-i putem vizita casa memorială, fiindcă, așa cum ne zic sătenii, e vai și-amar de ea. Oprim, însă, la Centrul Memorial „Marin Preda”, iar de-aici ne îndreptăm spre județele Argeș și Dâmbovița.
Fiecare tur începe cu o poveste despre muzeu și se termină cu altele despre munca din curte ori de pe câmp. „Era o vreme când mă trezeam la cinci dimineața, luam sapele și plecam cu soțul meu pe câmp. Ne întorceam până la ora nouă, când începeam treaba la muzeu, și apoi stăteam aici până spre ora șase după-masa”, ne mărturisește doamna Cristina, o femeie veselă, muzeograf la Casa Memorială „Ion Luca Caragiale”. Ne spune despre sătenii din zonă care au mai renunțat la muncile câmpului ca să lucreze la fabricile din apropierea satului. Ceva din glasul dumneaei îmi amintește de doamna Mihaela Răzloveanu de la Casa Memorială „Nicolae Labiș” din satul sucevean Mălini, o femeie plină de viață, care a locuit multă vreme în Grecia. S-a întors în România ca să aibă grijă de părinți și s-a angajat la muzeu. Însă pe acolo nu prea trec vizitatori, iar lipsa de activitate o împinge spre gândul plecării. „Cred că o să mă întorc înapoi în Grecia”, spunea femeia anul trecut, în septembrie, când am vizitat cele 28 de muzee din regiunea Moldovei.
Legenda viței-de-vie și glasuri care vindecă
În cea de-a noua zi poposim la Muzeul „Crama 1777” din satul Valea Călugărească, județul Prahova. Primirea este una ca pe vremuri, am spune noi, cu vin roșu, ceva dulce (în loc de pâine) și binecuvântări. Doamna Emilia Savelovici ne plimbă prin toată viața satului — de la legenda viței-de-vie, la mustuit și-apoi la nunți, acolo unde se consuma vinul. „Se spune că atunci când s-au împărțit tărâmurile, vița-de-vie a refuzat împărăția florilor pe motiv că ea vrea să rodească struguri din care oamenii să facă vin pentru ospețe, obiceiuri familiale, leacuri. Văzând cât este de maiestuoasă vița-de-vie sălbatică, care la începuturi se cățăra pe trunchiurile copacilor, ceilalți arbori au vrut s-o facă regină peste ei, dar ea a refuzat spunând: «nu-mi las eu mustul meu care veselește pe Dumnezeu și pe oameni și să cârmuiesc copacii». Auzind-o, Soarele mult s-a bucurat. Se spune că de atunci în fiecare boabă de strugure dulce există o picătură din bucuria Soarelui”, astfel își încheie doamna Emilia turul în muzeu. Are un glas dulce, iar fiecare cuvânt e precum un pansament, îți liniștește sufletul și-ți hrănește curiozitate. Spre final, intrăm în beciul unui vecin, care ne spune despre soiurile de viță-de-vie, despre familie și despre vin.
***
În ultima zi, graficul spunea că am parcurs mai bine de 3.000 de kilometri, dar noi știam că au fost mai mult de atât. Câți kilometri să fi fost dacă traseul nostru a fost mai mult în timp? Am călătorit în vremuri în care viața satului era mai simplă, dar cu tâlc, mai grea fizic, dar plină de iubire, cu oameni la hore, la clăci și la șezători. Dar ce bucurie pe noi că există astăzi aceste muzee din care putem învăța și, mai mult de atât, că sunt oameni care se îngrijesc cu atâta pasiune de trecutul nostru.
* deși termenul de muzeograf se referă strict la „specialistul în muzeografie”, în acest text trebuie înțeles ca având o acoperire mult mai largă, referindu-se și la persoanele care nu au studii de specialitate, dar se îngrijesc de un muzeu privat sau public.
În prezent, pe www.muzeedelasat.ro, poți explora virtual 30 de muzee din zona rurală a Moldovei. Pe 1 iunie o să publicăm cele 18 tururi virtuale ale muzeelor din zona Munteniei. Până acum am parcurs 8.000 de kilometri, am vizitat mai bine de 50 de muzee și am realizat peste 10.000 de fotografii. Pentru mai multe povești de la fiecare muzeu, urmărește rubrica „Turismul de pe uliță”.