Am copilărit multă vreme la țară în România, într-un sătuc aproape pustiu din colțurile Moldovei și port asta cu mine tot timpul. Orice aș face, mă ține de mână și-mi ghidează mișcările.
Să crești la țară, înconjurat de natură, de animale care-ți devin prieteni și de un aer simplu nu pare așa rău. Fiind copil, lumea ta se cam învârte în jurul a ceea ce mai crește în copaci și în jurul tău, pentru că trebuie să ajuți la cules – cireșe pentru dulceață, struguri pentru vin – și mai ales must – sau dovleci pe care o să te prefaci că-i ucizi mai târziu scoțând măruntaiele din stomacul lor portocaliu.
Pe lângă asta, dacă ai în curte și animăluțe, o să-ți vezi de treabă toată ziulica, aproape în același ritm cu părinții tăi. Îți începi ziua cu micul dejun, al tău și al iepurilor, cailor, păsărilor, văcuței și cățelului. Apoi pregătești prânzul: o ajuți pe mama la spălat vase și aduni de prin grădină, hambar și șopron de-ale gurii pe rând, pentru tine, pentru iepuri, pentru cai, pentru păsări, pentru văcuță și cățel.
Fiindcă am zis că ești copil, după prânz ieși să te joci cu copiii de vârsta ta de prin vecini, care-ți sunt, vrei nu vrei, prieteni. Să te joci înseamnă să alergi pe ulițe după fluturi, o tură de-a v-ați ascunselea și poate unul, două jocuri care implică și ceva figurine, mașinuțe sau alte jucării, dacă ai noroc.
Seara ești însărcinat cu ghidajul văcuței din cireadă către casă și apoi ai timp pentru tine. Asta după ce ajuți la alergatul păsărilor înapoi în coteț și adunatul ouălor pe care le-ai uitat dimineață în cuibar.
Timpul pentru tine ți-l petreci la cină, unde ai mâncare în funcție de sezon: iarna, carne de porc, fasole, mămăligă, murături și varză călită, toamna, tocăniță de vinete, zacuscă proaspăt făcută și ultimul porumb fiert, vara, salate cu cele mai bune roșioare crescute chiar de tine, pepene și fasole verde, iar primăvara ceapă verde și ciorba de verdețuri pe care o urăști, dar are vitamine, cum îți tot repetă adulții.
După cină, dacă mai prinzi desene animate, e distracție, dar dacă părinții aleg să se uite la un film, ți-ai ruinat seara și te joci cu un puzzle pe care ți l-au adus rudele de la oraș sau îți faci ordine în cărți și jucării. Tot acum îți faci temele, dacă ai norocul să știi de teme.
Activitățile tale diferă și în funcție de anotimp, nu doar de perioada din zi. Așa că iarna vei culege miezul din nucile sparte de părinți, vei ajuta să cureți hambarul din când în când și te vei da cu sania până îți simți degetele de la picioare arzând de frig.
Toamna te vei ocupa de cules și curățat porumb și de făcut grădina frumoasă, ca să aibă unde să se așeze bruma și prima ninsoare.
Vara ești concentrat pe fructe, iar primăvara pe plantat tot felul de semințe minuscule despre care știi că se transformă – miraculos parcă – în cele mai gustoase legume, fructe și verdețuri.
Așa îți petreci ani din viață până când mergi la liceu și viața te mută în alt oraș, de parcă-i altă lume.
Aici am început să-mi observ diferențele: sunt cam de aceeași vârstă cu acești copii care mă înconjoară în clasă, arăt cam la fel – poate că pielea mea e mai aspră – dar asta e tot ce avem în comun.
Aici copiii vorbesc zgomotos, râd și povestesc tot ce le trece prin mintea lor zvăpăiată. Aproape zilnic. Aici copiii sunt veseli – se supără doar când sunt pedepsiți de părinți sau de profesori. Aici copiii merg în mall să se plimbe, se joacă pe telefoane pe care eu le cred încă SF și vin mereu cu mașina la liceu, aduși de părinți.
Eu mă mișc încet, precaut, vorbesc cât de tare îmi dă voie frica și tot nu se aude nimic. Râd rar și de obicei nu e mai mult decât un zâmbet sfios. Nu am despre ce să povestesc așa multe, deci tac. Sunt tristă mai tot timpul – așa îmi spun ei, cel puțin – dar eu nu simt tristețe.
Eu merg în parc să mă plimb cu sticla de apă pusă în pachețel de acasă și să privesc curios natura sechestrată în mijlocul orașului. E mai plăcut așa. Eu folosesc doar câteodată un telefon primit de la rude, care a trecut prin mai multe mâini până să ajungă la mine și am învățat deja pe de rost ruta autobuzului care mă aduce la liceu.
Asta sunt eu: am liniștea în mine. Sunt cam de aceeași vârstă cu acești copii care mă înconjoară în clasă, arătăm cam la fel, dar asta e tot ce avem în comun. Port cu mine o parte care nu seamănă cu nimic din lumea în care am aterizat și eu acum. Și o voi purta mereu, chiar dacă îmi doresc să semăn.
Am copilărit multă vreme la țară și, orice aș face, îmi rămâne încrestat în propria ființă, mă definește. Dacă încerc să semăn, îmi dau seama că nu vreau să scap de mine, că-i comoară, ci nu povară. Că am în mine frumusețea a tot ce e simplu și pur în viață. Și-mi dau seama că rodul copilăriei mele a crescut zvelt, unic și cu minte. Așa cum mulți am întâlnit. Colegii de copilării trăite la țară îmi sunt ca frații și-mi cunosc trăirile fără să-mi cunoască numele. Așa suntem noi. Avem liniștea în noi.
Text de Paula Artin, fotografii de Ionuț Teoderașcu