„Oltenia de sub munte” este protejată, așa cum îi spune și numele, în partea de nord de Munții Căpățânii. Însă nici partea din sud nu este lăsată de izbeliște, căci acolo, așa cum spun sătenii, se află bolovanii mișcători sau trovanții. Chemați la o horă a trovanților, în 1995, astăzi muzeu în aer liber, „bolovanii” de pe Dealul Costeștilor sunt gigantici, au chiar și 5 metri înălțime, și au prins forme bizare, ceea ce a stârnit curiozitatea localnicilor din satul Costești și din împrejurimi. Dacă ai inima bună și nu ai intenții să arunci gunoaie ori să distrugi în vreun fel natura, trovanții îți vor permite să mergi mai departe și să afli poveștile, adunate de sute de ani, a ceea ce în curând s-ar putea numi Geoparcul UNESCO „Oltenia de sub munte”.
În România sunt, în prezent, două geoparcuri UNESCO, Țara Hațegului în județul Hunedoara și Ținutul Buzăului, care a obținut titlul de curând, în aprilie 2022. Ideea înscrierii Olteniei de sub munte în această rețea aparține asociației Kogayon, din echipa căreia face parte și Florin Stoican, un iubitor de natură, în primul rând, geolog, tată, voluntar și bun povestitor. Apreciind bogățiile zonei, asociația a reușit, în 2004, să pună pe hartă cel mai mic parc național al României: Parcul Național Buila-Vânturarița. Dar cum socoteala din pădure nu se potrivește cu cea de pusă la cale de stat, Parcul Național a fost dat spre administrare nu asociației, ci Romsilva (ulterior în parteneriat cu Kogayon). Încercând să protejeze cât mai bine cadrul natural, membrii asociației au decis în 2020 să înscrie atât Parcul Național Buila-Vânturarița, cât și alte localități din jur în Rețeaua Globală a Geoparcurilor UNESCO. Ca să descoperi întreaga zonă ai nevoie de vreo 10 zile pline și tot ți-ar mai rămâne ceva de văzut. Asta pentru că o oprire sub un arbore de sute de ani ar putea dura ore, vizitele la mănăstiri ar putea fi „întrerupte” de o porție de zahăr ars ori o socată, iar urcatul pe Creasta Builei-Vânturarița ar putea să te facă să petreci mai mult timp cu tine.
De pe Dealul Costești pe Muntele Arnota
Înainte de intra în Parcul Național Buila-Vânturarița o să vrei să te oprești prin sate, să povestești cu sătenii despre plivitul cepei și să afli pe unde sunt plecați tinerii. Tanti Valeria trebăluiește în curtea casei părintești, înconjurată de un gard din ciment, de-ai spune c-a fost modelat chiar de „bolovanii” mișcători. Casa încă are ferestrele de lemn, țiglă din lut, iar intrarea este îmbrățișată de o viță-de-vie. „Tata era de aici, mama de la Cluj. După moartea lor, noi, cele trei surori, am decis să-i dăm casa fiului meu. Mi-a spus că o s-o renoveze, dar zice că nu vrea să pună geam de ăla de termopan”, îmi spune de după gard femeia. În poveste intervine și domnul Mitică, care locuiește peste stradă, curios să afle de unde sunt — că nu par de pe-aici — și, când află că-s de la Galați, întreabă în glumă dacă n-am adus nițica pește. Dau din umeri și, după alte conversații despre vreme, mă las ghidat de poveștile lui Florin Stoican. Aflu că, prin implicarea comunității locale, a fost salvată de la distrugere Biserica de lemn a cătunului Grușetu, parte a Costeștiului. Aceasta datează din 1792 și în fundație s-a adunat la „sfatul sătesc” toată geologia zonei: calcare, marne, gresii, brecii, gneisse și micașisturi.
Liniștea și singurătatea din jur nu se vor a fi vreun medicament, ci scormonesc în interiorul tău, îți lasă loc să vorbești cu tine. De aceea „Oltenia de sub munte” este mai degrabă o călătorie a omului cu sinele și cu natura, în care nu doar drumul contează, ci și urmele lăsate în spate. Armonia dintre om și natură este pe deplin înțeleasă în Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, unde, după vreo 15 minute de mers pe jos, din curtea Mănăstirii Bistrița, ajungi în fața unei scobituri pe unde abia ar putea intra un pui de urs. Te aduni, practici mersul piticului ca mai apoi să descoperi bisericuța Ovidenia, un lăcaș de la 1500, folosit pe vremuri și ca ascunzătoare pentru tezaurul mănăstirii Bistrița. În jur își fac simțită prezența liliecii, asta până aproape de cel de-al doilea lăcaș din peșteră — Bisericuța Sf. Arhangheli — ridicat în 1637 chiar în fața unei deschizături mult mai mare, dar prin care nu se poate intra ori ieși din peșteră. În Evul Mediu aici se retrăgeau sihaștrii, ultimul pustnic trăind aici în vara lui 1960.
De la intrare în peșteră se văd doar Cheile Bistriței și-ți dai seama că toate casele au rămas undeva în urmă. Puțin mai la est de Mănăstirea Bistrița, pe Muntele Arnota, se află Mănăstirea cu același nume, ctitorită de Matei Basarab (înmormântat aici). După o porție de zahăr ars, o socată și povești despre pădurile din jur, o luăm la pas spre văzduh. De sus, ca o amprentă umană uriașă, se vede cariera de calcar făcută de om în urma exploatărilor, însă totul rămâne în urmă. Soarele curge încetișor pe munți, iar concertul este întreținut de tălăngile vacilor și de cântecul păsărilor. Aici sus, deasupra satelor, înconjurat de verdele crud, afli dacă drumeția ți-a pus un pansament sau ți-a deschis o rană a cărei vindecare stă într-o altă călătorie, poate tot în Oltenia de sub munte.
