Alarma anunță că e aproape 7 dimineața și ar fi bine să nu o amân, căci am de parcurs un drum nesfârșit. Pornesc din Iași, traversez toată țara, ca să pot ajunge într-un colț de țară pe care îl știu numai din cărțile pe care le-am răsfoit în facultate. Aplicația de navigație estimează că 14 ore sunt suficiente pentru a ajunge în Podișul Mehedinți, într-un sat cunoscut pentru relieful său spectaculos. Ponoarele este doar unul dintre cele 15 sate ale comunei cu același nume (ponor, formă de relief din regiuni carstice prin care apele de suprafață se scurg în subteran). Este un sat izolat, care numără puțin peste 300 de suflete. Aproape toate atracțiile turistice din sat și din împrejurimi sunt locuri create de natură ale căror faimă a crescut și datorită legendelor spuse de localnici. Iar acesta e motivul pentru care unii turiști aleg să viziteze satul doar în treacăt, iar alții își rezervă o vacanță de câteva zile ca să se convingă de frumusețile naturale ale zonei.
Întâi am poposit la cazare, un conac maiestuos care îmi va fi casă pentru următoarele zile. Cu o talie impunătoare, conacul iese în evidență, stilul arhitectural neo-românesc e prezent la balcoane și peste tot se observă influențe grafice din portul popular românesc. A fost construit întocmai ca un tribut adus tradiției și folclorului, lucru care se observă și în meniul ce conține rețete de la bunica. Aducând vorba de rețete, nici bine n-am ajuns, că am fost pusă la masă, gustând din felurite bunătăți, toate făcute în casă. Am decis să urmez o „poruncă” turistică actuală, act like a local, și să mănânc local. Ciorba de fasole cu afumătură și ceapă roșie a fost servită într-un ceaun minion, iar la desert m-am ales cu niște papanași dolofani făcuți ca la carte: cu brânză în aluat și dulceața de afine a conacului. Viață de boier!
„Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm”, astfel că energia pentru ziua următoare am asigurat-o. La nici două minute de cazare, se găsește cel mai important obiectiv turistic al locului: Podul lui Dumnezeu (foto sus). Numele i l-au oferit ponorenii și este legat de câteva legende asociate cu războiul dintre Diavol și Dumnezeu. Una dintre ele spune că podul s-a format prin prăbușirea tavanului unei peșteri din apropiere. Peștera l-ar fi adăpostit pe Diavol, iar oamenii, vrând să scape de el, s-au rugat lui Dumnezeu până când acesta a pus la pământ tavanul, prinzându-l pe cel rău înăuntru. O altă legendă susține că au avut loc câteva accidente cu mașini care s-au rostogolit de pe pod, însă oamenii implicați au scăpat teferi. Că este vorba de puterea divinității, noroc sau legende, ce știm sigur astăzi despre Podul lui Dumnezeu e că este al doilea cel mai mare pod natural din Europa (după Pont d’Arc, din Franța) și singurul pod natural din lume circulabil cu mașina. În apropiere se mai află Peștera Ponoare, datorită căreia s-a format podul, Câmpul de Lapiezuri și Lacul Zăton.
Peștera Ponoarele (foto sus) e cea a cărui tavan s-a prăbușit, formând podul natural. E un loc bun de explorat subteranul, dar doar în prezența unui ghid, cu o lungime de 734 metri. Grota este și adăpost pentru trei specii de lilieci, dar e ideal să aveți echipament pentru a coborî. În același perimetru se află și dealul peșterii, loc pe care e scris, cu litere colorate, numele satului, întocmai ca la Hollywood. Locul oferă o panoramă inedită și îți hrănește apetitul pentru explorat dealurile din jur.
La categoria peisaje spectaculoase își face loc și Câmpul de lapiezuri. Nu departe de peșteră, apa a lucrat la terenul înclinat care duce spre Lacul Zăton, dizolvând relieful. În acest fel s-au format aceste lapiezuri (micro-forme de relief, sculptate în piatră de acțiunea de dizolvare a apei). Nici aici obiceiul sătenilor de a acorda valori de legendă proceselor naturale nu face excepție: în războiul de la peșteră, Diavolul ar fi încercat să scape și s-a prins cu ghearele de această suprafață, formând mini sculpturi în rocă. Lacul Zăton arată ca o depresiune, părea a fi secată. Doar precipitațiile abundente mai pot umple lacul, iar asta doar preț de câteva zile, căci apa se scurge rapid în sorburile din subteran. Abia după ce acestea se umplu, iar apa nu are unde să se mai infiltreze, lacul își recapătă forma din vremurile bune.
Câteva zile petrecute aici îndeamnă la deconectarea de cotidian și apropierea de natură, la umblatul pe coclauri în mod frumos. Totuși, pentru o vacanță mai dinamică în aceste locuri, vă recomand să poposiți la Ponoarele și în lunile mai calde, când se întâmplă două evenimente consacrate în sat. În aprilie – mai, când liliacul e înflorit, se organizează festivalul „Sărbătoarea Liliacului”, în Pădurea de Liliac (doi km distanță de centrul satului). De mai bine de o sută de ani se amplasează o scenă într-o poiană a pădurii, unde ansambluri folclorice oltenești reînvie cântece și dansuri din Oltenia. La finalul lui iulie are loc un alt eveniment, organizat sub forma unui festival-concurs, „Ponoare, Ponoare”, care adună artiști de muzică populară din toată țara. Devenit un nucleu de socializare pentru săteni și vizitatori, apogeul evenimentului este chiar momentul de debut: o horă la care se adună sătenii.
Ponoarele rămâne una dintre cele mai pitorești zone rurale din țară, potrivită atât pentru cei care caută o pauză de la ritmul zilnic, dar și pentru iubitorii de experiențe turistice. Deși are o zestre consistentă de obiective turistice, turismul în Ponoarele e încă în fază incipientă. Funcționează la acest moment doar patru unități de cazare, dar e semn că localnicii conștientizează că satul lor poate căpăta și valoare de destinație turistică, conservând tradițiile locale și bucatele de la bunici (cartofii pai tăvăliți în usturoi cu pătrunjel sau prăjitura cu mălai și socata aceea de la care nu-mi pot lua gândul). Negreșit, experiența de călătorie la sat nu urmărește bifarea de locuri turistice, ci trăirea, cât mai autentic, a stilului de viață rural.
