Ioan Borodi din satul Budești, Maramureș, a modelat prima bucată de lemn la 12 ani. Nu avea dălți ca acum, așa că folosea niște cuie groase. Tâmplăria nu a „furat-o” de la bunicul sau de la tatăl lui, fiindcă aceștia aveau alte meserii. „Cu asta m-am născut, e un dar de la Dumnezeu, nu este ceva ce înveți”, spune bărbatul de 49 de ani, recunoscut pentru porțile și troițele pe care le-a făcut în cei peste 30 de ani de meserie. Mama lui era casnică, „o femeie foarte îndemânoasă”, iar tatăl era sondor-șef și, deși postul îl făcea să plece de acasă cu săptămânile, era grijuliu și îl sprijinea pe Ioan.
„Ci-o făcut copchilu ista de îi bandajat?”, a întrebat tatăl lui Ioan. „Io nu știu ce are, tăt sculptează și și-o bătut un cui”, i-a răspuns soția. Atunci a decis tatăl lui Ioan să-i cumpere copilului dălți și masă de lucru ca să facă lucrurile așa cum trebuie.
Pe la 15 ani, Ioan a făcut o poartă în miniatură și-apoi s-a folosit de ea ca să facă prima lui poartă adevărată. „N-o fi așa complicat, e fix ca aia în miniatură, dar mai mare”, și-a spus. Tânărul învăța meserie mai mult singur și era printre puținii din zonă care știau să facă fus cu țurgalău (element maramureșean în sculptură). Uneori mai mergea și la un fost primar din sat care iubea tâmplăria și mai lucrau împreună. De multe ori, ce ieșea din mâna flăcăului fura ochii profesorilor, sătenilor și chiar fetelor din sat.
În atelierul în care lucrează acum de dimineață până seara, a locuit o vreme îndelungată cu soția. Își înghesuiau iubirea într-o bucătărie, care servea drept cameră de dormit, și într-o cămară. „Aveam o sobă de cărămidă și ușa ceia ră’ cum îi, așa am stat”, spune tâmplarul. Au adunat împreună 23 de ani căsătorie pe care au încununat-o cu doi copii — Ionuț, un flăcău de 20 de ani, care învață tâmplărie de la tatăl lui și care îl ajută la treburi, și „pruncul” de 10 ani care, de câteva zile, lucrează la un scăunel.
Ioan Borodi meșterește, împreună cu Ionuț, porți maramureșene și troițe, construite din detalii. Tâmplarul se mândrește cu o troiță pe care a făcut-o în 2017, înaltă de 4,7 metri, la care a muncit trei luni și jumătate. A realizat fiecare piesă în parte și apoi le-a îmbinat, iar precizia a trebuit respectată la milimetru. „Care cum o văzut-o o zis că nimeni n-o mai făcut așa ceva”, se mândrește Ioan.
În prezent, cu greu mai găsește lemn de stejar, iar pe unde găsește e tare scump. Spune că de asta și prețul porților maramureșene a crescut, una ajunge la 10.000-11.000 de euro, și nu multă lume le mai cumpără. Continuă să practice tâmplăria, fiindcă doar așa „rămâne ceva” de pe urma lui. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a ales să nu plece în străinătate, în Belgia, atunci când i s-a propus. Celălalt motiv este familia, care, zice Ioan, este precum lemnul — are nevoie de timp, atenție și șlefuire minuțioasă.
