În casa bunicilor mei, un ceas mai bătrân decât mine atârna în colțul camerei, fiind mereu cu 10 minute înainte. Așa bunelul o motiva pe bunica să nu întârzie, metodă care, de altfel, nu a dat niciodată rezultate. Chiar dacă acest ceas nu a reușit să o oprească pe bunica din a întârzia, el a numărat multe ore, zile și ani în care bunicii mei și-au fost alături în zilele călduroase de vară în care mergeau în câmp și în nopțile lungi de iarnă în care discuțiile lor erau întrerupte doar de ticăitul liniștit de pe perete.
„- Ce știți voi, copchiilor?”, ne zicea bunicul de multe ori după ce scotea un oftat greu.
Bunicul a fost tractorist, iar pentru mine, el niciodată nu a trecut de 70 de ani. Mereu schițând un zâmbet blând, cu pălării colorate, așezat pe pragul casei sau pierzându-se în zare pe bicicleta lui roșie, bunelul închidea ochii când povestea, uitând de prezența noastră, relatând întâmplări cu detalii vii și cu umorul său specific. Când povestea, dădea viață câmpurilor întinse de grâu, porumb și secară din jurul satului. Știa pământul cel mai în pantă, hectarele unde e mlaștină și copacul sub care a dormit când i s-a defectat tractorul.
Îi văd aievea chipul concentrat în cabina tractorului sau pe motocicleta cu care se mândrea. Îl văd la apusuri ieșind la fântână, bând apă rece și așteptând să treacă vreun cunoscut.
Eu nu știu dacă bunicii mei s-au căsătorit din dragoste, nici ce au simțit în cei 53 de ani împreună, știu însă că bunicul, după fiecare ceartă, dispărea pe bicicletă câteva ore, iar când se întorcea, pe masa din bucătărie apăreau bomboanele preferate ale bunicii. Știu grija cu care bunica îl certa că nu își ia medicamentele și atenția cu care îi curăța în fiecare zi câte o rodie, pentru vitamine, „că așa a spus medicul”.
Cu trecerea anilor, eu tind să îi dau dreptate bunicului, poate noi chiar nu știm nimic sau înțelegem extrem de puțin din misterele vieții. Însă într-un colț de cameră, în casa bunicilor mei, este un ceas agățat de perete care sigur le știe pe toate sau chiar cu 10 minute mai mult.
Text de Diana Gherghelejiu, înscris în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de