Bunicu’ — un om dârz, care suduia mult, iubea caii și țigările Carpați. Aveam vreo 10 ani când s-a dus și l-am cunoscut mai mult din poveștile spuse de tata și bunica, dar îmi aduc aminte foarte bine cum stătea în capul mesei, tăia mămăliga cu ața, îi plăceau ouăle fierte moi și cuburile de zahăr. Mult timp i-am spus Tata și m-am chinuit o vreme să îl strig bunicu’ așa cum îi ziceau ceilalți nepoți. După aproape 20 de ani de când nu mai e, încă îl iubesc și ador să cred că dragostea pentru cai am moștenit-o de la el. Abia aștept să-i povestesc și băiețelului meu despre bunicul Pleșcan, cel care cumpăra cai pe care alții nu dădeau doi bani, îi aducea acasă și îi făcea grași și sănătoși.
Mama a fost și bunica. Locuind în aceeași curte, am avut șansa să îi am tot timpul aproape. Pe buni mai mult, așa că amintirile cu ea sunt vii, mai prezente și pline de dor. A fost de-ajuns un slalom printre amintiri ca să-i aud râsul și să-i văd mâinile împreunate în poala fustei verzi.
Mâinile cu care a crescut patru copii și a îmbrățișat zece nepoți.
Mâinile cu care ne-a croit rochii și fuste, la mașina de cusut Ileana.
Mâinile cu care a frământat prescuri pentru biserică și s-a rugat pentru noi toți.
Mâinile de care mi-e dor să mă strângă în brațe.
Am rămas cu amintirea chipului ei blând, a dimineților în jurul sobei, la cafea, și a serilor care începeau cu: „Buni, hai la masă!” și se încheiau târziu, după încă o tură de povești despre cum a fost odată. Crăciunul acasă, cu ea, va rămâne mereu despre serile în care tăiam împreună legumele pentru salata de boeuf, împodobeam bradul și așteptam colindătorii.
Nu au dus o viață ușoară, au avut o mulțime de lipsuri, dar ne-au lăsat o moștenire de neprețuit: o familie mare și unită. Ăsta e Raiul lor.
Ne-ar prinde bine tuturor să facem din când în când un astfel de exercițiu, să retrăim momentele cu bunicii noștri și să ne hrănim amintirile cu ei. Pierderea e întotdeauna grea, dar când ne învățăm să trăim cu durerea știm că ei sunt aici atât timp cât îi purtăm în sufletele, gândurile și visele noastre.
Text de Nicoleta Iacob, înscris în concursul „Bunicii de la sat”.