Dragă Bunică-Mamă,
Iată-mă astăzi cum îți scriu această scrisoare, din confortul orașului, la tastele laptopului meu. O scrisoare ce va avea scrisul meu de mână pe plic, alături de un timbru, bine lipit, cu adresa către sat.
Către satul în care te-ai născut în familia ta numeroasă și din care ai plecat pentru a te întoarce mulți ani mai târziu, dar doar după ce ți-ai îndeplinit misiunea ta în această lume. Aceea de a pune fundația altor șapte vieți. Celor șase copii ai tăi, și eu, nepoata ta, care s-a transformat în cel mai mic copil al tău.
În tot haosul pe care îl trăim noi aici, la oraș, ne pierdem în traficul de timp pe care nu îl avem și adesea uităm în ce direcție să mergem. Dar uneori mici semne ale Universului ne arată că ar trebui sa ne oprim măcar pentru câteva secunde, să ne simțim pe noi și tot ceea ce însemnăm. Tot ceea ce ar trebui să conștientizăm că avem nevoie.
Eu astăzi m-am oprit. M-am uitat în sufletul meu și realizez că tu ești la sat, alături de Bunicul-Tată, umăr lângă umăr, formând o echipă care acum își trage sufletul, depănând amintiri, regrete și bucurii, la gura sobei, cu focul mocnind. Foc ce încălzește mâinile voastre, pielea ce poartă istoria muncii voastre.
Focul, lemnele, soba, rola, casa, iarba, cireșii, ulița, iazul, satul… sunt parte din voi și din mine.
Casa de la țară este un lacăt pus peste fundația copilăriei mele.
Ce-i copilăria fără sat, mamă? Îți spun eu… este ca un suflet fără mamă. Fie el de copil sau de adult.
Cine aș fi eu astăzi dacă nu aș fi simțit frigul din casa de chirpici, căldura dată de sobă, cartofii copți din rolă, mămăliga făcută de mâinile tale calde, ața pe care Bunicul-Tată o pregătea pentru a tăia mămăliga. Fântâna ce a fost atinsă de-atâtea mâini bătătorite ce abia așteptau să ia contact cu apa rece ce te trezea la viață. Vița-de-vie care te îmbie să înveți răbdarea și momentul potrivit.
Ce fel de om aș fi dacă copilul din mine nu ar fi alergat pe ulițele satului acela, dacă nu mergeam alături de vaci și de copii, desculță prin praful ce mirosea a viață?
Mamă, ce aș fi fost eu fără toate astea?
Ce ar fi sufletul meu dacă nu ar păstra vie amintirea acelor amprente lăsate adânc în ființa mea?
Îți mulțumesc pentru puținul pe care mi l-ai oferit, dar care puțin cu puțin s-a transformat în enorm.
Mamă, tu știi cât bine mi-ai făcut prin simpla ta prezență? Prin simplitatea și greutatea vieții pe care le-ai avut?
Semnat,
un adult cu suflet de copil, de la oraș.
Text și fotografii de @mirosdecarte, înscrise în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de .