Cine au fost cei care te-au ghidat să ajungi adultul de azi? Cu siguranță au fost părinții, dar ei nu au fost niciodată singuri. Există o vorbă care spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil, iar satul care a contribuit la evoluția mea este în județul Tulcea, la două ore de Constanța. Cu siguranță ai trecut prin Topolog dacă ai făcut drumul către Deltă, satul în care eu mi-am petrecut multe veri în copilărie, când ai mei ne lăsau la bunici.
Și ce bunici grozavi am avut! Sunt sigură că și ai tăi au fost niște oameni minunați și ai povești frumoase cu ei, așa-i? În timp, am realizat că am învățat multe de la ei și că mi-au fost modele mai mult decât credeam. Bunicul, om falnic ca stejarul, harnic, mereu cu o glumă la îndemână (asta deși îi lipsea o mână), avea o moară electrică, un scărmănător imens pentru lână și un darac. Ăsta era motivul pentru care prin curtea noastră treceau mereu oameni necunoscuți, și toți aveau treabă cu Nea Moise sau cu tanti Maurica (de la Maria i se trăgea alintul ăsta). Pe cât era bunicul de vesel, pe atât era bunica de serioasă, pusă pe fapte, mână de fier, gata mereu să certe pe cineva și să pună lucrurile la punct. Toată lumea știa că bunicul e cu treaba, iar bunica cu organizarea.
Când eram copil nu înțelegeam dinamica dintre ei. Bunicul era cel care inventa povești pentru noi și ne chinuia în joacă. De atâta distracție, țipam și chirăiam de trebuia să intervină deseori bunica, certându-l și pe el, ca să ne lase în pace, dar și pe noi, ca să fim cuminți și liniștiți, așa că ea era „bunica reaua”. Azi, cu ochii de adult, văd altfel povestea lor. Ce atunci părea că este între ei motiv de ciondăneală era de fapt felul în care se echilibrau. Au fost mereu unul lângă celălalt, au ridicat împreună o casă și au crescut o familie, s-au susținut reciproc și s-au completat unul pe celălalt la fiecare pas, în treburile gospodăriei și în educația copiilor și nepoților.
Tare greu i-a fost bunicului când bunica a plecat pe neașteptate dintre noi, lovită de o mașină. Și tare greu mi-a fost mie când l-am văzut pe bunicul plângând pentru prima dată de când îl știam. Deși pe bunica am văzut-o mereu ca pe o femeie puternică, tot el era în ochii mei stejarul care nu poate fi doborât, și totuși am fost acolo să-l văd la pământ.
Tanti Maurica și nea Moise sunt cei de la care am învățat ce înseamnă să fii gospodar și m-au inspirat când am decis să renovez o casă la țară, chiar dacă într-un alt sat. Acum sunt amândoi într-o altă lume, iar eu, în urma lor, sper să pot construi o relație la fel de echilibrată și să pot ridica o casă la fel de durabilă.
Text de Raluca Marinescu, înscris în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrații de .