În fiecare vacanță mergeam la sat la bunici, nu așteptam să treacă nici măcar o zi din vacanță, că-l și rugam pe tata să mergem la Dalboșeț sau măcar să mă ducă la gară că de-acolo mă descurcam singură. Dalboșeț este un sat din județul Caraș-Severin, prin care trebuie să treci dacă vrei să mergi spre Lacul Dracului din Parcul Național Cheile Nerei. De obicei, nu-mi plăcea să mă trezesc dimineața să plec la câmp cu bunicii, dar mergeam de pofta mâncării de la prânz. Nici nu conta ce mâncare era. Spre exemplu, acasă nu-mi plăceau roșiile din grădină și brânza proaspătă de vacă, dar acolo, pe câmp, mâncam cu mare poftă și mai ceream și-n plus. Prânzul era în jurul orei 12, când ne așezam toți pe o pătură, la umbra unui dud sau prun, ceea ce făcea ca la desert să avem și fructe direct din copac.
Când venea ploaia ne adăposteam într-un locșor construit de bunicii mei. Era făcut din câteva scânduri de lemn — doi pereți și-un tavan. Noi, în Banat, îi spuneam colibă. Pe câmp veneam cu căruța unui vecin, iar caii erau duși în acest adăpost pentru a fi feriți de ploaie sau soare. Într-o zi mi-a spus bunica să stau și eu lângă cai, să mă joc, cât ei aveau să dea gata rândurile. Trecuse o vreme și eu începusem să simt tot felul de înțepături. M-am plâns bunicii, dar ea, fiind ocupată, a crezut că mă joc sau că încerc să-i atrag atenția de plictiseală. La prânz, însă, și-a dat seama că nu era joacă, eram mușcată peste tot de purici. Atunci mi-a zis bunica să nu cumva să intru în casă când aveam s-ajungem, ci să stau să-mi dea toate hainele jos, direct în curte. Am reușit să nu duc niciun purice în casă, dar întâmplarea a creat mult haz în anii ce-au urmat. În ziua aia nu prea a fost de râs.
