Era o altă zi toridă de vară din vacanța mare la bunici, la Vâlcea. Eu, posibil să fi avut 10 ani, poate mai puțin, dar destui încât să fiu lăsată să merg singură cu vaca la păscut. Cred că o chema Joița. Plictisită, am decis să dau ocol în jurul unor case din sat și să mă întorc repede acasă pe poarta din spatele curții.
Cu planul stabilit și dorința de a scăpa de treabă, nu mi-am dat seama că dacă merg cu vaca prin lanul de porumb al vecinei, animalul ar putea mânca doi-trei și ar culca totodată câțiva coceni la pământ.
Totul mergea conform planului, până în momentul în care strigătul vecinei de la drum mi-a tăiat toată bucuria momentului. Am ignorat și am mers mai departe cu vaca, de data asta alergând. Cu cât ajungeam mai repede acasă cu atât mai bine, mă gândeam eu.
Am intrat frumos pe poarta din spatele curții. Nu mai știu nici la momentul ăsta ce-am făcut cu Joița, dar m-am panicat când, printre scândurile gardului dintre curtea casei și grădină, am văzut aceeași vecină purtând o discuție cu mamaia. Am început să mă gândesc unde să fug, unde să m-ascund. Am ales veceul din fundul curții. Am stat mult și bine până când mamaie a început să se panicheze și ea la rândul ei, crezând că mă dusesem la râu și că, Doamne ferește, mă luase apa. Au început căutările, vedeam prin gaura cheii vecini, alți copii din sat, veri, pe unchiul meu și mamaie plimbându-se de la deal la vale în căutarea mea. Eu nu ziceam nimic pentru că nu eram gata să-mi asum responsabilitatea pentru porumbii mâncați de vacă.
Într-un final întrebarea „dar la veceu a căutat cineva?” a fost pusă și la scurt timp mi-a fost descoperită ascunzătoarea.
Tu ai o întâmplare memorabilă din vacanța mare la bunici? Scrie-ne mai jos în comentarii povestea ta!
