Îți mai amintești prima zi de școală? Primul clopoțel? Primul ghiozdan, prima doamnă învățătoare (sau învățător), primul stilou sunt amintiri pe care le păstrăm cu noi toată viața. Pentru că începe un nou an școlar, am invitat mai mulți profesori de la sat să scrie câteva gânduri. Unii ne-au împărtășit amintiri, alții speranțe, dar pe toate le găsești în acest text.
Ion David Pirneci, profesor la Sohatu, jud. Călărași
Am pășit pentru prima dată în școala din Sohatu ca dascăl pe 1 septembrie 2016. După o lună de predare, am crezut că nu am stofă de profesor așa că am decis să arunc «prosopul». Totuși, elevii clasei a V-a m-au convins să rămân, spunându-mi «domn‵ profesor, una spuneți, alta faceți, nu dumneavoastră ne-ați spus să nu renunțăm niciodată, acum ce faceți, renunțați la noi?». Din acea clipă, am observat că ei au evoluat și eu am făcut contrariul, am primit o lovitură pe cinste, însă o meritam.
Cum încep noul an?
Știu că trebuie să am mai multă empatie, înțelegere și vulnerabilitate față de elevi și sunt sigur că împreună putem reuși să ne învingem fricile și să ne îndeplinim obiectivele. Eu unul mă uit în oglindă și observ cât de mult am evoluat și sincer, nu aș fi făcut nimic fără ajutorul lor, ei mi-au oferit imboldul de care aveam nevoie, acum este rândul meu!
Mona Vlai, învățătoare la Fibiș, jud. Timiș
Septembrie e luna frunzelor brumării, a fructelor coapte și a noilor începuturi, curtea școlii se umple din nou de zumzet, veselie și culoare. Septembrie aduce cu sine un moment plin de însemnătate, pe lângă prima zi de școală – întâlnirea celor trei piese majore de pe tabla de șah a educației: Elevul, Părintele și Profesorul!
Elevul vine cu entuziasmul său debordant, cu dorința de a trăi experiențe noi alături de colegi. El este un Pion mai protejat decât însuși Regele, pentru că are alături cele două piese care, împreună, devin un scut imbatabil.
Părintele vine cu grija și dorința ca totul să fie bine pentru elev, cu emoția de a-l lăsa să se descurce singur pe tabla de șah. El este Tura ce veghează mereu ca Pionului să îi fie bine în viața de zi cu zi.
Profesorul vine cu dragostea pentru Pion, cu metode și mijloace de învățare croite pentru acesta și cu dorința de a-l vedea ajuns în cea mai înaltă poziție a tablei. El este cealaltă Tură, care veghează ca Pionului să îi fie bine în mediul școlar.
Cele două Ture sunt egale ca importanță, ați observat? Implicarea lor este la fel de semnificativă pentru Pion, munca lor se întrepătrunde.
Dragi părinți, țineți aproape de școală și dascăli, munca lor e incompletă fără sprijinul vostru de acasă!
Dragi profesori, cooptați părinții în activitățile școlare și aveți grijă ca aceștia să vă fie parteneri autentici în procesul educațional!
Dragi elevi, aveți curaj să cuceriți tabla de șah! Lângă voi vor fi, începând cu fiecare Septembrie, oamenii pentru care reprezentați totul în lumea aceasta!
Liliana Chivulescu, învățătoare la Picior de Munte, jud. Dâmbovița
La început de an școlar sunt atât de multe de făcut, de spus, de scris… Întrebarea unei colege mai tinere, care va avea clasa I, m-a ajutat să fac o alegere. Iat-o: «Cu pic sau fără pic?»
În clasa I copiii învață scrisul de mână. Acesta presupune un control al motricității fine cu privire la degete, atenție concentrată, să te gândești la ce anume faci și în ce mod, coordonare ochi-mână, presupune antrenament. Și, mai ales, presupune deseori greșeli.
Recomand stiloul, pentru că viteza de scriere este relativ redusă și oferă timp pentru detalii. Recomand răbdare și înțelegere pentru copilul care strică 1-2-3… stilouri la început.
Și nu, NU recomand folosirea picului, a pastei corectoare, a pixului-pilot… Pentru că nu vreau să îl învăț pe copil să ascundă greșelile. Ci să le vadă, să le conștientizeze, să le recunoască, să le repare. Modul de corectare? Ca la examenele scrise: se taie pasajul greșit cu o linie orizontală.
«Arată urât!», îmi spun deseori părinții, care preferă să îi învețe pe copii să șteargă greșeala, ori să rupă fila caietului. Da, poate arată urât, dar – păstrând pasajele greșite – copilul are șansa să compare, să își vadă progresul. Progres pe care îl putem sărbători împreună!
Gabriela Munteanu, învățătoare la Hilișeu-Horia, jud. Botoșani
Fiecare nou început de an școlar și primă zi de școală îmi trezesc amintiri, amintiri din vremea copilăriei, amintiri din viața mea de dascăl. Școala a fost, este și va rămâne locul în care sunt, devin și redevin copil… un copil dornic să se joace, să cânte și să citească, să țină de mână alt copil, să râdă și să împartă dulcele din geantă.
Am pășit pentru prima dată în școală într-un 15 septembrie mohorât. Ploaia cădea nemilos peste noi, copii mai mari sau mai mici, părinți și bunici. Ne înghesuiam să intrăm în școala mare, devenită neîncăpătoare. Nu-mi mai păsa de ghiozdanul maro ce zâmbea amar spre mine din buzunarele lui mari și kaki și din cauza căruia plânsesem o zi găsindu-l urât din cale-afară. Nu-mi păsa nici de buchetul de ochiul boului, divers colorat, pe care tata mi-l alesese poate din dor de casa părintească în fața căreia creșteau astfel de flori. Nici el nu-mi plăcuse.
Scopul meu era acum să ajung în clasă și să-mi întâlnesc învățătoarea. Eram foarte curioasă. Mama îi citise numele scris pe ușa școlii: Cocoș Georgeta… «Oare cum va arăta acest Cocoș Georgeta?». La prima vedere am rămas profund dezamăgită… nici vorbă de cocoș… o doamnă înaltă, tânără, poate mult prea tânără, cu păr creț și roșcat. M-am așezat într-o bancă și nu am încetat să o privesc atent. Nu cred că m-a observat atunci. Nici nu avea cum. Eram vreo patruzeci de elevi în clasă, număr obișnuit pentru perioada comunistă în care trăiam. M-a observat la finalul programului când elevii au plecat rând pe rând, luați de părinți.
După mine nu venise nimeni. Eram atât de îngrijorată și lacrimi mari mi se rostogoleau pe față. Tata îmi promisese că va veni să mă vadă școlăriță în prima zi de școală… și nu mai ajungea. Atunci s-a apropiat de mine doamna. M-a mângâiat, mi-a șters lacrimile și m-a încălțat cu pantofii, scoțându-mi papucii de clasă. «Nu fi tristă! Te voi conduce eu acasă și vom fi cele mai bune prietene!», a spus doamna. Uitându-mă la dânsa am văzut pentru prima dată doi ochi și un chip frumos. Anii care au urmat au fost frumoși și plini de reușite atât pentru noi, cât și pentru dumneaei, care a crescut profesional alături de noi. Când întâmpinam o problemă, ochii ei dragi mă încurajau.
Mădălina Henea, profesoară la Mironeasa, jud. Iași
Încă de când eram mică, așteptam cu mare entuziasm începutul noului an școlar. Era prilejul meu de a petrece din nou timp cu colegii, de a fi din nou printre cărți, de a primi haine noi, ghiozdan nou, caiete noi. Nu aveam tot ce era necesar, dar suficient cât să nu umbrească acea bucurie a reîntoarcerii.
Acum, la 27 de ani, în calitate de profesor, aștept din nou cu același entuziasm, să înceapă școala. Bucuria e cu atât mai mare având în vedere că voi fi pentru prima dată dirigintă la o clasă de a V-a.
Acum este prilejul meu de a-i cunoaște pe copii, de a afla care sunt nevoile și dorințele lor, dacă au rechizite suficiente, ghiozdan nou. Este prilejul de a face lucrurile mai bine decât anul trecut, de a asculta mai mult, de a vedea mai bine nevoia reală a copilului de astăzi, în special a celui din mediu defavorizat.
Când eram mică, voiam să fiu văzută, auzită, să simt că ce fac și ce spun eu are rost, să simt că am locul meu în lume. Deși s-au schimbat multe de atunci, cred că nevoia aceasta o regăsim și la copiii de azi.
Am intrat în învățământ acum doi ani, moment în care prietenii mi-au spus că ce fac eu contează doar cât o picătură într-un ocean. Dar eu știu că suntem mulți care contribuim cu o picătură sau poate mai multe. Știu că schimbăm vieți, una câte una.
Dorin Sabina Diana, învățătoare în Țibănești, jud. Iași
Pentru unele cadre didactice, acum înflorește entuziasmul unui nou început sau bucuria revederii. Alții sunt cuprinși de tristețea provocată de sfârșitul verii și sentimentul de frustrare pentru că iar au învățat din greu, au pierdut întreaga vară pe la porțile școlilor și inspectoratelor, dar tot nu au reușit să prindă un post conform calificării lor.
În sufletul altor profesori, care sunt și părinți, se dă o bătălie grozavă și își face apariția vinovăția, pentru că și anul acesta vor trebui să aleagă între a le fi alături propriilor copii sau a-și face în mod responsabil datoria de dascăl în prima zi de școală.
Unii elevi abia așteaptă să se întâlnească cu prietenii, cu colegii de clasă, cu profesorii care-și pun sufletul pe tavă și care le dau aripi. Alții sunt cuprinși de tristețea dată de sfârșitul vacanței, neplăcerea trezitului de dimineață și frica de teme. Cei mai puțin norocoși se gândesc cu groază la faptul că iar s-ar putea întâlni cu un profesor care va avea grijă să le arate că nu sunt suficient de buni, că iar nu vor fi văzuți și valorizați și atunci apare gândul că poate e mai bine să renunțe acum.
Sunetul cristalin al clopoțelului aduce împreună profesori, părinți și elevi care trăiesc întreaga paletă de emoții. E dureros când profesorul nu-și găsește locul la catedră, e și mai dureros când părintele nu-și poate susține financiar copilul, dar cred că e de-a dreptul tragic atunci când un copil nu se simte văzut și valorizat la școală și renunță…
Poate că acesta e momentul în care „să punem început bun” și toate fricile celor mai puțin norocoși să fie spulberate. Cum?
- Reprezentanții comunității locale ar trebui să fie prezenți în viața școlii și să găsească soluții pentru a reduce inechitatea în comunitate.
- Managerul de școală ar trebui să se comporte ca un leader care împuternicește și adună echipa în jurul său.
- Cadrele didactice ar trebui să vadă potențialul fiecărui elev.
- Părinții ar trebui să fie prezenți în viața școlii, să-și învețe copiii să accepte și să trateze cu respect fiecare membru al comunității.
- Elevii ar trebui să accepte diversitatea, să ofere spațiu de exprimare fiecărui coleg și să colaboreze unii cu alții.
În momentul în care vom conștientiza cât este de important să oferim educație de calitate fiecărui elev, abia atunci fiecare elev va cunoaște bucuria și entuziasmul la începutul școlii. Iar viitorii dascăli, care și-au ales în mod responsabil meseria, vor da aripi fiecărui elev. Iar viitorii părinți vor fi mai bine integrați social și profesional, astfel încât să le poată oferi copiilor condiții optime de dezvoltare. Abia atunci tind să cred că va dispărea și frica de primul sunet al clopoțelului.
—————————————
🌻 Ai citit câteva mărturii și gânduri ale unor dascăli care predau în mediul rural. Însă pentru copiii care trăiesc la oraș și poate n-au pătruns în viața de la țară, există materiale didactice care abordează traiul la sat. Editura Twinkl, prezentă și în România, a creat o serie de resurse educaționale care să îi familiarizeze pe cei mici (sau mari, pasionați de rural) cu viața de la sat. Citește aici și descoperă resursele.
Le dorim copiilor, părinților și profesorilor un an școlar cu mult bine!