Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.
A. începea ultimul an de gimnaziu, când în familia lui s-a decis că el nu va mai merge la școală. Fusese implicat într-un conflict cu poliția, iar părinții au spus că mai bine-l țin acasă, să-i ajute prin gospodărie, decât să le mai bată iar oamenii legii în poartă. A. rămăsese de vreo două ori repetent, iar incidentul în care fusese implicat a fost încă o confirmare pentru ai lui că nu se va alege nimic de el.
Mihaela Bucșă, profesoară de fizică, era în al doilea an predare în satul Crizbav (județul Brașov) și era susținută de Asociația Teach for România când a preluat dirigenția la clasa lui A., numită pe la colțuri și „clasa talibanilor”. Elevii de aici erau considerați cei mai obraznici și aveau probleme mari cu absenteismul. În septembrie, și-au renovat sala de clasă. „Am primit o donație de scaune – erau niște scaune frumoase, turcoaz. Când au venit elevii în prima zi, stăteau pe mese, nici nu le venea să se așeze. Apoi fetele m-au întrebat: doamna, dar nu spoim și noi clasa? Atunci am aflat că spoit înseamnă pentru ei vopsit. Clasa arăta foarte rău pentru că întrecerile de aruncat cu lapte și mere acolo se țineau. Știau fiecare semn cum a fost făcut: «Uite, acolo am dat eu cu mărul. Acolo a aruncat după mine, dar nu m-a nimerit»”, povestește Mihaela despre primul ei an ca dirigintă. Au stat vreo opt ore într-o duminică la școală, iar acesta a fost primul pas spre apropierea lor.
Într-o zi, când a mers în comunitate, profesoara l-a zărit pe A. urcat pe casă, reparând acoperișul, în timpul în care ar fi trebuit să fie în sala de clasă. Îl mai vizitase de câteva ori, dar nu l-a găsit. A reușit să-l convingă să coboare și a vorbit cu el: „I-am explicat că școala e ca o casă. Școala primară e fundația, gimnaziul sunt pereții, dar fără acoperiș nu poți locui acolo. Liceul – profesionala – e acoperișul. Le-am spus și părinților că trebuie să facă o școală profesională ca să aibă o meserie, un contract de muncă, să fie mai bine plătit, să nu mai trăiască de azi pe mâine”. A mai lipsit vreo săptămână, dar apoi a venit zi de zi și a devenit cel mai responsabil din clasă. Avea grijă de tot ce era în sală – de scaunele turcoaz, de pereții abia vopsiți – și repara tot ce se strica.
La început de noiembrie, când a numărat absențele, Mihaela a constatat că toți elevii aveau la un loc mai puține absențe decât ar fi avut unul singur cu un an înainte. „Ne-am premiat și am mers în Brașov, la film 3D. Din toată clasa, pe A. nu l-au lăsat părinții, au spus că are de lucrat acasă. Li s-a părut prea mult. Au zis «l-am lăsat la școală, acum îl mai lăsăm și la distracții? E ditai omul, la muncă cu el»”, spune Mihaela. O lună mai târziu, în decembrie, a reușit însă să urce, alături de colegii săi, în autobuzul care i-a dus la teatru și la târgul de Crăciun din Sibiu. Biletele le-au primit cadou din partea Teatrului „Radu Stanca”, iar pentru transport, diriginta a strâns donații, așa cum a făcut de fiecare dată când a fost ocazia.
„Școala nu e doar despre scris în caiete, copiat de pe tablă și luat niște note”, crede Mihaela, iar acesta este motivul pentru care s-a implicat în tot ce înseamnă comunitatea unei școli. A scris proiecte și a adus tablete, a cumpărat o stație meteo mobilă, a dus sute de copii în excursii, la festivaluri științifice – unde chiar elevii au susținut diferite ateliere. În martie 2020, când s-au închis școlile, Mihaela lucra cu A. și ceilalți elevi de clasa a VIII-a pe 20 de tablete. Copiii știau deja să le utilizeze, iar asta le-a fost de un mare ajutor în timpul pandemiei.
La finalul anului școlar, clasa a VIII-a de la Crizbav era singura din comună care nu avea niciun repetent și niciun caz de abandon, însă un alt hop era aproape: înscrierea la liceu. „Părinții lui A. au avut momente cu ba îl las, ba nu îl las, dar au semnat hârtia până la urmă. Pe-o parte, eu îi înțelegeam. Aveau un copil repetent, căutat de poliție și a venit una să le spună să îl lase la școală. Nu ai argumente la povestea asta”, spune profesoara bucuroasă că acum elevul său urmează cursurile unei școli profesionale din Brașov. Învață să devină electrician și este în clasă chiar cu câțiva dintre colegii săi de anul trecut.
În septembrie 2020, Mihaela nu s-a mai întors la Crizbav pentru că postul ei a fost ocupat înainte să-i vină ei rândul să aleagă, iar acum este profesoară la școala din Sânpetru, unde a avut și anul trecut ore. A păstrat însă legătura atât cu elevii care au mers mai departe, cât și cu cei care încă mai învață în școală. Pe cei care sunt acum în clasa a IX-a a continuat să-i sprijine pentru a nu abandona școala. „A fost la început greu pentru că nu s-a respectat legea conform căreia elevii trebuie să primească un abonament gratuit, care să fie apoi facturat de către școală. M-am dus cu legea în mână, dar firma de transport a refuzat să facă acest lucru. Am strâns donații și am plătit acele abonamente. Familiile lor nu ar fi putut în niciun caz să plătească 140 de lei pe lună”, povestește Mihaela. Elevii nu primesc nici acea bursă din programul „Bani de liceu” – aproximativ 250 de lei pe lună – pentru că termenul, spune Mihaela, a fost prea scurt: „Au trebuit să depună dosarele în prima săptămână de școală. Cei care erau în scenariu hibrid și învățau de acasă nici nu apucaseră să vină la școală să-și cunoască dirigintele”.
Planurile de viitor ale Mihaelei sunt tot la Crizbav. Acum poartă discuții cu câțiva oameni din Olanda și vrea să înființeze o serie de burse private, prin care familii de acolo să „adopte” câte un copil de aici și să-l sprijine pentru a termina școala. Astfel, elevi ca A. ar putea să nu-și mai petreacă timpul reparând acoperișul casei sau muncind prin curte, ci în sala de clasă.
