Gabriela Munteanu are în clasă copii de clasele I, a II-a și a IV-a, adunați de prin trei sate. Îi știe pe fiecare în parte, le cunoaște poveștile și încearcă să-i învețe, pe lângă română și matematică, lucruri care să-i ajute în viața de zi cu zi. În toamnă, a pus împreună cu ei murături, pe care apoi le-au vândut pentru a cumpăra o tablă în sala de clasă. Gabriela Munteanu este mama unui copil special și spune că prin tot ceea ce face vrea să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat-o pe fata ei.
„Când eram mică, eu nu mă jucam de-a învățătoarea. Visul meu era să devin medic în satul bunicilor mei și să am o trăsură cu un cal. M-am pregătit pentru meseria de medic, am absolvit un liceu sanitar, dar nu a fost să intru la medicină”, povestește Gabriela Munteanu. Este învățătoare de vreo 15 ani în comuna Hilișeu-Horia, din județul Botoșani, aflat la doar câțiva kilometri de granița cu Ucraina. A copilărit în această comună, în satul Iezer, până la vârsta de 5 ani și spune că tot aici a găsit dragostea părintească de care avea nevoie: „Eu eram sora cea mai mare și nu m-am jucat prea mult. Eram egalul părinților. Doar la bunici găseam alintare”.
Predă la o clasă de simultan, unde are adunați elevi de clasele I, a II-a și a IV-a din trei sate. Îi ascultă pe fiecare în parte, le știe greutățile de acasă și încearcă să-i învețe lucruri care-i vor ajuta în viață. „Sunt mai nonconformistă. Am făcut prăjituri, am pus murături, am călcat rufe pentru că nu toți copiii sunt buni doar la română și matematică”, explică Gabriela. Murăturile le-au pus în toamnă, folosind castraveți chiar din sera învățătoarei, iar ulterior le-au vândut pentru a mai cumpăra o tablă în sala de clasă. În tot ceea ce face, are aproape de ea familia și pe Dumnezeu. De aceea, fiecare zi în clasa ei începe cu o rugăciune.
„Când am ajuns în Botoșani, m-au întrebat în ce comună suntem.”
Anul trecut, Gabriela i-a urcat pe cei 20 de elevi ai săi în autobuz și i-a dus la teatru, tocmai la Botoșani, iar apoi au servit masa la mall-ul din oraș. „Când am ajuns în Botoșani, m-au întrebat în ce comună suntem”, își amintește învățătoarea. A trebuit să le explice elevilor că în blocurile din jur locuiesc familii și nu oameni bolnavi, așa cum credeau ei. Are răbdare cu fiecare în parte, indiferent de situație. Anul acesta, a ajuns în clasa ei, prin transfer, un elev cu probleme medicale, care nu știa să scrie și să citească. Dar i-a acordat timp și i-a dat încredere în el, astfel încât a făcut progrese foarte mari. „Probabil că, fiind mamă de copil special, am devenit o învățătoare specială”, povestește Gabriela.
Învățătoarea are o singură fiică, pe Eliza, care a apărut în viața familiei sale în urmă cu 25 de ani. „Eliza a fost un copil dorit, dar s-a născut cu niște probleme de sănătate. Avea o malformație la inimă și îi lipsea cerul gurii”, spune învățătoarea. A petrecut un an și patru luni numai la reanimare: „Am stat în salon doar cu copii despre care nu știam dacă au o șansă la viață până a doua zi. A fost o luptă cu moartea, cu foamea, cu grija, cu nesomnul, cu frigul, cu neputința. Zeci de copii au murit cu noi în salon, la 13 le-am aprins eu lumânarea, după am refuzat să mai cumpăr lumânări”, își amintește Gabriela Munteanu.
Învățătoarea spune însă că Dumnezeu a avut grijă ca Eliza să se facă mare, iar în 1999 o echipă de medici de la Timișoara a riscat să facă pentru prima dată o operație care se făcea doar în America. S-a dovedit a fi un succes, iar ulterior i-a fost reconstruit și cerul gurii. Când copiii învață în mod normal să vorbească, Eliza abia învăța să înghită. Nu a reușit să frecventeze grădinița și întreaga ei dezvoltare intelectuală a avut de suferit, mărturisește Gabriela: „A mers la școală, dar cu mari greutăți. Am dus o luptă cu sistemul, cu colegii. Ea a făcut și liceul, iar acum cântă. Liceul a fost singurul loc unde a fost sprijinită și unde i-au fost descoperite abilitățile. A absolvit Școala Populare de Arte „George Enescu” Botoșani, secția canto popular”.
Copiii din pichet
În perioada pandemiei, Gabriela a creat un spațiu educațional pentru copiii care locuiau într-un fost pichet militar (n. red. fostă garnizoană de grăniceri). Clădirea a devenit casă pentru multe familii în 2010, când în zona Dorohoiului au avut loc mai multe inundații. Învățătoarea povestește că avea un elev care locuia acolo și care nu avea nici internet, nici telefon. „Pe mine de pichet mă leagă multe amintiri pentru că la 200 de metri de acest pichet au locuit bunicii paterni. Când am ajuns din nou acolo, am plâns pentru sărăcia găsită și pentru că ceream mult de la copii fără să știu unde trăiesc, în ce condiții își fac temele”, spune învățătoarea.
A creat acolo un spațiu educațional, într-o fostă sală de mese, a adus calculatoare și a tras Internet. Povestește cum a scris un mesaj pe Facebook pentru a cere ajutor și a fost surprinsă de câți oameni și-au oferit ajutorul: „Am fost ajutată de Fundația IHTIS, de un om din zonă care avea o firmă cu materiale de construcții, de firma NORDIS din București, am avut voluntari care au lucrat cu familiile și le-au oferit consiliere. S-a văzut schimbarea. Sunt părinți care s-au întrecut pe ei, și-au ridicat căsuțe și vor pleca curând din pichet”.
Timp de câteva luni, a străbătut zilnic 50 de km dus-întors, pentru a-i ajuta pe elevii de acolo și pe familiile acestora. S-au schimbat uși și ferestre, s-a adus mobilier. A creat „Povestea de seară” – un adevărat program prin care atât copiii de aici, cât și ceilalți elevi ai săi, ascultă online în fiecare seară o poveste, citită de diferiți invitați – pentru că își dorește să se ocupe în continuare de educație. Acum, nu le mai duce lucruri tuturor, ci îi premiază doar pe cei care se implică în activități. La finalul poveștii, învățătoarea și copiii spun împreună rugăciunea de seară.
Chiar dacă viața Gabrielei Munteanu a fost plină de provocări, este recunoscătoare pentru fiecare moment trăit: „Fac ceea ce fac pentru sufletul meu, din iubire față de oameni și de Dumnezeu, din recunoștință și din dorința de a-I mulțumi lui Dumnezeu că mi-a lăsat-o pe Eliza”.