Era frig. Am băut o gură de lapte rece direct din oală, apoi am ieșit și am închis poarta.
Am trecut puntea de lemn și, imediat ce am luat-o spre moară, am văzut urmele. Nu, mi-am zis, aplecându-mă mult deasupra lor, nu au cum să fie urmele despre care-am tot auzit.
A trebuit să strig de câteva ori și să bat în ușa masivă de lemn până când bătrânul a catadicsit să se trezească și să coboare. Avea punga pregătită. Mi-a întins-o fără să zică vreun cuvânt și fără să mă privească.
La întoarcere, am trecut direct prin apă. În mod neașteptat, am găsit și acolo câteva urme. Apăruseră brusc, pe la jumătatea pârâului, dar nu duceau nicăieri – de parcă ființa aceea ar fi privit o vreme malul apoi s-ar fi înălțat brusc în văzduh. Degeaba zic oamenii că e un pericol pentru sat: până acum n-a făcut rău nimănui.
Când am ajuns în dreptul casei parohiale, l-am zărit pe preot: aprinsese lumina în camera dinspre drum și-și pieptăna barba, admirându-se în oglindă.
Când am ajuns acasă, m-am oprit brusc: urmele erau acolo, în fața porții, strălucind în iarba udă de rouă.
Am lăsat plasa jos, am scos cheile și am intrat în curte. Urmele continuau înspre colțul casei, dispărând sub masa de lemn acoperită cu prelată.
Mama aștepta în bucătărie. A terminat de băut laptele, apoi ne-am dus amândoi în spatele casei, în grădină.
Ea s-a aplecat deasupra straturilor, smulgând buruienile. Eu am lăsat punga de hârtie la marginea unei bucăți de pământ proaspăt arată, apoi, tot la doi pași, am făcut găuri adânci în pământ, cu un băț de alun, așezând cu grijă fiecare sămânță în cuibul ei.
În primăvara aceea, imediat ce mă întorceam de la școală, mă duceam direct în grădină și verificam. Mama îmi spusese cum nu se poate mai clar : dacă vrei să cultivi așa ceva, n-ai decât, dar eu n-am vreme de prostii. Venea în grădină și prășea straturile cu ceapă, morcovi și pătrunjel, fără să arunce vreo privire spre plantația mea.
Așa-i spusesem: plantația mea.
Zvonul despre urmele acelea ciudate ajunsese și dincolo de satul nostru. Veneau oameni din tot județul să le vadă. Se aplecau deasupra lor și le priveau îndelung, încurcați. Unii ziceau că nu-i niciun pericol, alții avertizau. Nimeni însă nu zărise ființa aceea ciudată care lăsa urme peste tot, prin grădini și pe câmp, în jurul fântânilor și pe ulițe, pe pervazul ferestrelor și printre mormintele din cimitir.
Când recolta mea a început să apară la suprafața pământului, mama s-a ridicat dintre straturile ei și a zis mirată: Doamne Dumnezeule, așa arată? Nici eu nu mai văzusem niciodată așa ceva, dar fiindcă era plantația mea a început să îmi placă. Mergeam zilnic în grădină și o îngrijeam.
În nicio lună, era mult mai înaltă decât orice alte plante care creșteau în grădinile oamenilor. După două luni, mă depășise în înălțime.
La mijlocul verii, în timp ce curățam partea de mijloc a plantației, undeva pe la mijlocul ei, am văzut-o. Nu era o ființă de care să te sperii, dar nici una de care să te apropii prea mult. M-am prefăcut că n-am observat-o. Am ieșit de acolo și m-am apucat, pe ascuns, să-i șterg urmele adânci pe care le lăsase în grădina noastră.
