Și-n Rai se culeg strugurii

Nu mi-a plăcut niciodată toamna. Nu mi-a plăcut în primul rând pentru că trebuia să rup șirul celor trei luni de plimbări pe ulița copilăriei mele și să mă întorc la școală. Până la cinci ani m-au crescut bunicii din partea tatălui, într-un sat de sub pădure, pe dealurile căruia mi-am julit genunchii, am păzit găinile și am dus vaca la păscut. Mi-am petrecut acolo fiecare vară până am plecat la facultate și, în toți anii aceia, toamna se înfățișa ca un monstru crud care mă răpea din brațele liniștii absolute. 

Era însă un lucru care-mi plăcea la toamnă — momentul când se culeg strugurii. Bunicii mei aveau vie prin toate cotloanele celor patru curți, așa că adunatul strugurilor era un exercițiu lung, de cel puțin o zi, la care se aduna negreșit toată familia — copii, nepoți, cumetri. Cu mic cu mare, ne împrăștiam prin gospodărie, purtând pe brațe găleți sau coșărci (n. red. coșuri de nuiele împletite).

Ilustrație de Daniela Olaru

Tataia alerga dintr-o parte în alta, cu o prelată, pe care o așeza meticulos la picioarele persoanei care părea că scapă cele mai multe boabe printre degete. Era păcat să se piardă bunătate de poamă, dacă tot se îndurase Dumnezeu s-o ferească de gheață sau păsări, și să ne-o lase nouă. Ne sprijineam scările de gard și ne întreceam în umplerea găleților cu struguri. Între timp, ne plângeam printre dinți că oricât am strânge nu se observă și că n-o să terminăm veci până la apusul soarelui. Noi, nepoții, ne juram că-i ultima dată când ne mai prinde careva la cules de vie, că nici vin nu vrem să bem și nici treabă să facem.

Deși mă alăturam corului de nemulțumiți și bodogăneam și eu câte un pic, în realitate abia așteptam să vină ziua asta din an. Îmi plăceau adunările de familie și, chiar și copil fiind, încercam să le fac să dureze cât mai mult, să le cuprind în mintea mea ca într-o poză pe care s-o pot privi apoi oricând vreau. Acolo, zgribulind în vie, cu mâinile grele de frig, eram sigură că Raiul arată chiar așa, cu ei împrejurul meu, și că eu am pășit deja un pic înăuntru. 

Ș-apoi mai era masa de amiază, care se ținea în bucătăria de vară, la masa lungă de lemn. Din dreptul ei creșteau nori calzi cu miros de ciorbă și mămăligă proaspăt răsturnată. Atunci ne fugea frigul din oase și ne revenea și cheful de vorbă și hârjoană. Dar veselia nu dura mult pentru că via nu putea fi lăsată să aștepte și soarele aluneca pe bolta cerului ca sania pe derdeluș. Primele clipe de întuneric ne prindeau obosiți, adesea în jurul zdrobitorii de lemn, aruncând găleți de struguri între dinții ei și învârtind la mânerele de fier.

Când ne apropiam de ultimele găleți, mamaia se grăbea să adune toate sticlele goale pe care le găsea prin casă sau prin beci. Le spăla cu apă rece din fântână ș-apoi dădea drumul la robinetul butoiului plin cu poamă zdrobită și lăsa să curgă mustul în ele până aproape de vârf. Le înfileta capacele colorate și ne dădea câte una-două fiecăruia, să ducem acasă.

Înainte de a pleca dădeam gata o cană de must călduț direct de la sursă și nu mai simțeam oboseala deloc. În frigul nopții de toamnă, în satul meu de sub pădure, deveneam tot mai convinsă că și-n Rai se culeg strugurii.