Am crescut alături de familia mea în Onișcani, un sat din Moldova, undeva între Bacău și Roman. Un sat cu ulițe liniștite, pe care treceau mașini rar, iar seara ascultam sunetul tălăngilor de la vacile mânate acasă de vecinii mei. Pe tocul ușii dintre bucătărie și dormitor erau scrijelite înălțimile mele și ale surorii mele. În colțul din dreapta al tavanului din sufragerie, mă holbam seară de seară la linia gri, defect din construcție, și-mi imaginam cum, dac-ar mai exista încă 4 linii paralele și echidistante, aș putea pune note pe gama do major.
La câteva minute de mers cu bicicleta, ajungeam în zăvoiul satului, unde claxonam insecte. Prietenul meu cel mai bun era Ionuț, vecinul de vizavi, pe care îl invidiam că tatăl lui conducea un tractor roșu. Acum, la rândul lui, Ionuț conduce un tractor.
Râdeam mult, jucam oina, iar sârma de rufe din ogradă ținea loc de fileu de badminton. În livadă aveam un scrânciob, în spatele casei un râu, iar primăvara magnoliile și bulgărașul mamei înfloreau în preajma Paștelui. Cea mai puternică amintire pe care o am din perioada primăverii acasă, în satul din Moldova, este legată de florile și copacii pe care mama mea îi îngrijea în grădină. Abia așteptam să plece cu toții de-acasă, să rămână curtea și grădina doar pentru mine. Iubeam acel gol temporar, care știam că avea să se umple imediat ce familia se întorcea acasă. Am frânturi cu orele în care mă uitam la magnoliile înflorite, număram florile, îmi puneam în ordine toate gândurile neînsemnate pe care un copil simplu de la țară le avea în minte. În anii de-atunci am exersat cel mai bine singurătatea, nu și însingurarea. Căci fericirile cele mai mari erau în curtea plină de flori, goală de oameni, știind că pentru o perioadă limitată de timp, doar energia mea umplea spațiul. Acea curte se umplea apoi de vocile alor mei, de sunetul mașinii tatălui, de pompa galbenă care trebuia amorsată, de râsete, țipete, strigăte. Tot amalgamul de senzații și sunete se așezau pe energia pe care deja o așternusem în fiecare centimetru din ogradă. Și-așa, liniștea mea se umplea de viață odată cu gălăgia unei iubiri nelimitate.
De Paște, în fiecare an, familia se reunea acolo, în curtea gălăgiilor noastre, în acel sat din Moldova. Bunici, nepoți, mătuși, unchi, grătare, pături, haine subțiri. Era singura zi din an când ne adunam în jurul unei mese cu toții – atât familia mamei, cât și al tatălui. Avem multe poze care amintesc bucuria acelor clipe, însă nicio dovadă a momentelor în care, deși extaziată de iubirea colectivă, simțeam nevoia să fug câteva minute în spatele casei, unde mă uitam la micul râu. Acele dispariții, poate atipice pentru un copil, mi-au construit caracterul de-acum. Am 30 de ani, trăiesc undeva în centrul Bucureștiului, lucrez în Marketing și Comunicare, însă indiferent de cât de bine sau cât de rău îmi este, nu pot funcționa fără pauze de minute, ore sau zile de liniște totală. Fie pentru a contempla bucuria, fie pentru a măsura dezastrul. Fie pentru a lăsa emoțiile exacerbate să se întindă până unde vor ele, fie pentru a inhiba o teamă copleșitoare. Fie pentru a asimila o stare, fie a rupe o emoție. Pauzele meditative din Onișcani au făcut din mine un om extrovert la suprafață, dar introvertit în interior. M-au făcut să iubesc gălăgiile celor iubiți, dar m-au ajutat să iau pauze în care să reglez pe cont propriu volumul trăirilor.
Scriind acest text, am dat peste poza în care eu și mama avem bulgărașul pe fundal. Uitându-mă la ea, am realizat că bulgărașul (Călin Roseum pe numele mai oficial), arborele meu preferat din curtea de la țară, seamănă izbitor cu hortensia, floarea mea preferată de-acum, pe care o cumpăr constant în apartamentul din București. Și-așa am realizat că, intuitiv, de ani, eu tot aduc în locul din București liniștea de-atunci, gălăgiile de-atunci, întâlnirile cu bunicii care nu mai sunt, fugile la râul din spatele casei, portativele imaginare, tractorul lui Ionuț, tălăngile vacilor de pe drum. Am adus în apartamentul din București toate reuniunile noastre de Paști și le voi lua cu mine indiferent de unde și cu cine mă voi muta. Voi continua să mă uit la râul din spatele casei care acum nu mai aparține familiei mele, voi număra magnoliile-n liniște, voi ști că, indiferent de cât de grea devine uneori viața, fericirile mici, mijlocii și mari se-adună și ele ca un bulgăre în viața mea.
