„Mi-a luat fix trei săptămâni să-mi dau seama că vreau să fiu învățătoare”

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

Piticii Monei sunt în clasa I, iar în timp ce învață să scrie și să citească, au pornit într-o călătorie în jurul lumii: „De fiecare dată când facem câte o literă nouă, vizităm o țară nouă. Apelez la cunoștințele mele de acolo și le rog să le vorbească despre câteva lucruri: bani, mâncare, obiceiuri. Pentru „A”, am mers în Anglia și am aflat că acolo este cel mai vechi metrou din lume. Apoi am băut ceai cu regina – le-am explicat că regina nu poate veni în carne și oase, dar le-am adus o fotografie cu ea – am discutat despre familia regală, ce înseamnă să fii rege, dar și despre cum se face și ce ustensile ne trebuie pentru ceai”, povestește Mona Vlai, care este învățătoare doar de vreo cinci ani. În clasa ei, copiii nu intră pe o ușă obișnuită, ci pe ușa unei rulote, care-i ajută să călătorească în jurul lumii. Ba chiar au bilete de călătorii și pașapoarte. 

Mona Vlai și-a petrecut o parte din copilărie la Fibiș, în județul Timiș, la bunicii materni, dar nu și-a imaginat pe-atunci că va ajunge învățătoare în sat. După ce a terminat facultatea de limbi străine, cu specializarea engleză-spaniolă, a fost profesoară, la Timișoara, pentru elevi de toate vârstele. S-a reîntors la Fibiș datorită soțului ei, care locuia acolo. Era un post liber la școala din sat, iar directoarea de la acea vreme a întrebat-o dacă nu ar vrea să încerce să fie învățătoare. „Mi-a luat fix trei săptămâni să-mi dau seama că nu mai vreau să fac altceva. Înainte lucrasem și cu elevi mai mari. Știu că poți face lucruri faine și cu ei, altfel îi pui să lucreze în echipă, să colaboreze, dar pe mine cei mici mă topesc”, povestește Mona. Apoi s-a înscris și la a doua facultate, unde a învățat să fie învățătoare, iar în prezent se străduiește să se titularizeze la Fibiș. 

Fotografii arhivă Mona Vlai

Mona planifică lecțiile pentru piticii ei sub forma unor povești. Anul trecut, când elevii ei erau în clasa pregătitoare, a gândit activitățile sub forma unor săptămâni tematice: săptămâna experimentelor științifice, a dinozaurilor, a arheologiei, a magiei.

„Copiilor le place la școală. Eu le spun «să vedeți ce facem mâine!». Iar ei le spun dimineața părinților acasă: «A zis doamna că azi vom face ceva fain, ceva interesant». Eu așa măsor succesul pe care-l am la clasă: dacă dimineața copiii zic «hai să mergem, hai să mergem, că vreau să-nceapă» și după ore spun «hai, mama, să-ți povestesc ce am făcut»”, spune învățătoarea.

A transformat nu numai sala de clasă, ci și curtea școlii: a construit o mașinuță din paleți, a vopsit obiectele vechi din curte și chiar a săpat o bucată mică de pământ din curte pentru a pune, împreună cu elevii, plante și semințe pentru a vedea cum cresc. 

Mona are 16 elevi în clasă și încearcă să-i cunoască pe fiecare dintre ei. Lucrează individual acolo unde simte că e nevoie. P. este o fetiță foarte timidă, care trăiește cu tatăl și încă trei frați, după ce mama lor a plecat. „Ceilalți copii beneficiază acasă de sprijinul unui adult, dar ea nu, pentru că tatăl ei e nevoit să muncească pentru a le cumpăra de mâncare. Cu ea am mai lucrat separat la școală, am stat peste program, iar cele mai frumoase momente sunt cele în care mergem către casă. Atunci vrea să vorbească, să-mi arate cine stă la o casă sau alta, să-mi povestească despre trei dintre animalele lor: două căprițe și o oaie”, povestește învățătoarea. 

Dar Mona crede că nu e suficient să-i cunoști doar pe copii, ci și pe familiile lor, problemele cu care aceștia se confruntă pentru a ști ce poate și ce nu poate să spună la clasă. După ce a aflat că mama unei fetițe din clasă murise, a transformat ziua de 8 martie în ziua tuturor, iar fiecare elev a ales cui îi face felicitare: mamei, tatălui, bunicilor, unui prieten, unei vecine. „I-am convins pe părinți să se implice. Când am vorbit despre Sistemul Solar, am avut o mămică Doamna Galaxia. Am mai avut o mămică Doamna asistentă, care ne-a vorbit despre cum putem avea grijă de corpul nostru”, spune învățătoarea. Scrie despre activitățile sale pe pagina de Facebook Piticii Monei, inspirând și alte cadre didactice, iar anul trecut Inspectoratul Școlar Județean Timiș i-a oferit premiul „Învățătoarea anului” la categoria mediu rural. 

„Cât lucrezi într-o zi, Mona?”, am întrebat-o. Și-a strâns obrajii în palme, s-a gândit pentru de câteva secunde și mi-a spus: „În ultimele două săptămâni am stat opt ore fizic la școală, iar când mergeam acasă continuam să lucrez la planificări și materiale. Mintea mea e mereu conectată. Tot timpul sunt cu nasul în Pinterest, în Twinkl (n. red. platforme online cu idei de activități didactice), să caut idei noi”. Recunoaște că uneori resimte oboseala și ar avea nevoie de o pauză, dar îi place foarte mult să fie învățătoare și îi este frică că, odată cu trecerea timpului, își va pierde din elan și energie: „Vreau să îmbătrânesc, să am înțelepciunea unui bătrân, dar nu vreau ca vârsta să-mi aducă mai puțină de energie”.