Viața se-ntâmplă între plecări și sosiri

Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Nicoleta continuă seria cu povestea plecării părinților ei.

Valentina și Nicu, părinții mei, au luat de câteva ori calea străinătății, dar acum cinci ani, în 2016, s-au urcat în avion spre Spania, pentru a rămâne mai multă vreme. Nu au plecat ca să se îmbogățească, ci să ne ofere un trai mai bun nouă, fiicelor lor, și să ne țină la facultate.

De când s-au luat au pornit o gospodărie mare pe care au ținut-o împreună. Tata a lucrat 20 de ani ca lăcătuș mecanic la Combinatul Siderurgic din Galați, iar mama a fost casnică, ocupându-se zilnic de noi, de gospodăria plină de animale, de grădina cu flori și cea de legume. Când venea de la muncă, tata își lua salopetele și trebăluia prin curte ori înhăma calul și mergea cu mama la câmp să lucreze cele trei vii, lanul de păpușoi sau lucerna din baltă. Și-au consumat anii tinereții muncind pentru o gospodărie pusă la punct, trăgând ponoasele câțiva ani mai târziu.

Prima deplasare în străinătate a fost doar o vizită.

Mama a plecat cu autocarul să vadă unde s-au stabilit doi dintre frații ei mai mici. Se întâmpla în noiembrie 2006 și a durat puțin, timp în care noi, eu și sora mea, am rămas cu tata. După un an în casă s-a pus gând de plecare, dar nu din cauza banilor, ci pentru ca mama să-și rezolve acolo câteva probleme de sănătate: „În februarie 2008, am plecat pentru prima dată cu avionul, la un consult ORL.” Înregistrată la medic în Spania, a putut beneficia de o îngrijire mai bună pentru o perioadă lungă și, ușor, a început și să lucreze: „mă duceam cu Aura, sora mea, pe la bar, unde lucra ea sau mai mergeam pe la curățenie și o ajutam. Cât am avut problema cu urechile, stăteam câte o lună-două în țară, apoi mergeam la control, plecam înapoi”. A făcut naveta cu autocarul până în vara lui 2011, pentru că biletele de avion erau scumpe. „Într-un an și un pic am făcut șapte drumuri dus-întors, atunci am început să am și dureri de spate. Ultima dată cu autocarul, pe la Arad am început să plâng de durere, îmi venea să mă dau jos și să iau altul înapoi spre casă”, își amintește mama.

În acest du-te, vino continuu, în februarie 2011 și-a găsit primul ei loc de muncă — avea grijă de o bătrână. Serviciul și drumurile cu autocarul ne-a pus pe gânduri, așa că ne-am hotărât că după ce vom încheia anul școlar, ne vom muta toți în Spania și vom locui temporar la sora mamei. „În iulie 2011 m-am întors acasă și erau deja împachetate toate lucrurile, eu doar ce am umblat cu niște acte și nu am stat mult, am plecat cu mașina toți patru”, povestește mama. Bătrâna de care avusese grijă murise, dar a găsit repede o alta la care a lucrat toată vara. Mama s-a adaptat cu ușurință în satul spaniol în care ne-am mutat, dar pentru tata totul era nou.

Era, întâi de toate o limbă care părea că-i pune bețe în roate și de asta depindea găsirea unui loc de muncă. Avea un carnețel pe care nota fraze în fiecare zi, vorbea și încerca să lege conversații cu Miguel, cumnatul său. Deseori râdeam prin casă când îi auzeam „Miguel: Entiendes? Nicu: No entiendes” (M: Înțelegi? N: Eu nu înțelegi.). Primul lui loc de muncă a fost la solarii, timp de două săptămâni, și acolo „lucram cu mai mulți români, era confortabil”. Angajatorul nu a vrut să îi facă însă contract de muncă pe cel puțin un an, cum cerea legea pentru sezonieri, și a fost nevoit să renunțe: „După asta am fost șomer, aveam permis de ședere în Spania, dar fără drept de muncă”, spune tata.

Până în septembrie în acel an nu și-a mai găsit de lucru. Noi am început școala și visul meu spaniol s-a transformat repede în coșmar. Am mers trei zile la liceu și m-am întors acasă plângând, spunându-le alor mei să mă lase după graniță, la Arad, și ei să se întoarcă în Spania. Nu mă puteam acomoda cu locul, așa că tata mi-a spus într-o vineri: „Dacă crezi că nu te simți bine aici, trebuie să ne spui și mâine facem bagajele și plecăm înapoi”. Și așa a fost. Acum glumește: „Bine, noi te-am dus până acasă, nu chiar până la Arad”. Mai exact, până la Inspectoratul Școlar Galați, ca să ne reînscrie la școală pe mine și pe sora mea.

Următorii ani au fost un carusel aproape interminabil de decizii, plecări și sosiri.

Tata a lucrat în sudul Italiei cu câțiva săteni pentru două luni jumătate, la cules de măsline. S-a întors de Crăciun, iar după sărbători au plecat împreună înapoi în Spania pentru operația de hernie de disc a mamei. La revenirea în țară s-a angajat în construcții, apoi a mers la cules la vie în Italia cu un cumnat. A rămas cu un gust amar după experiența aceea, căci nu a fost plătit după cum au stabilit la început. Întors acasă din nou, s-a angajat ca mecanic de utilaje, meseria lui, la o firmă gălățeană de profil, apoi și-a schimbat locul de muncă la șantierul naval, căci „era chiar pe meseria mea, la macarale și plăteau mai bine”, unde a lucrat trei ani.

În octombrie 2016, când sora mea a plecat la facultate, au decis împreună să plece iar. Înainte de a pleca, și-au pus iar toate lucrurile în ordine: „am tăiat toate găinile; v-am dat vouă la Iași, unei mătuși, i-am dat mamei lui Ionuț vreo câțiva pui și niște rațe leșești, iar câțiva porumbaci i-am lăsat la bunica”. Tata, însă, avusese încă o sarcină înainte de plecare – să pregătească stupii pentru iernat și să spere că le va fi bine până în primăvară.

În ultimele luni, mama și-a găsit o bătrână de care să aibă grijă, au găsit și chirie și s-au mutat doar ei doi. Tata s-a angajat la aceeași familie, la ferma lor de rațe și la vie, „Am început la tăiat la vie, mi-au arătat și pe la rațe. Au văzut că muncesc, m-au chemat mai des, iar apoi în următoarele luni mi-au și făcut contract”. Între timp, se făcuse primăvară, iar ei doi trebuiau să revină acasă la albine. Au venit fugitiv, au stat o săptămână, căci doar atât fusese concediul. O săptămână de care tata își aduce aminte cu părere de rău „Băbălăi am fost, că dacă știam să vorbesc cu ei (angajatorii, doi gemeni), mai rămâneam, le explicam eu cumva. Au văzut că m-am întors când am stabilit și au apreciat asta”, zice tata. Au avut zborul chiar sâmbătă înainte de Înviere, „îmi amintesc că mi-a dat tanti Maricica o bucată de cozonac să o luăm cu noi”, completează mama.

Cu toate că era plătit binișor, tata era urmărit de ideea că poate ar trebui să-și caute un loc de muncă în domeniul lui și după câteva căutări l-a și găsit. Nu mai făcea naveta ca odinioară, câte trei ore, spre combinat, căci fabrica de turnat blocuri motoare era chiar la ieșire din sat. A fost angajat în 2018 și e acolo și astăzi. La fel și în cazul mamei, care lucrează aproape zilnic, la o doamnă în vârstă. Două zile pe săptămână merge la călcat haine și la făcut ordine în casele unor spanioli. Acum, după atâta vreme, zic că s-au integrat bine, dar cel mai dificil a fost cu vorbitul: „limba spaniolă am învățat-o și n-am învățat-o, că nici acum nu putem spune că o stăpânim, dar avem conversații”, povestește tata. Au fost împreună înainte de pandemie la cursuri de limbă, însă doar o oră pe săptămână.

Ca să mai umple timpul, au închiriat un spațiu de grădină în afara satului.

„Tata până acum a tânjit după o grădină”, zice mama. Pe grupul de familie, ne-au trimis poze cu roadele lor. Au plantat roșii, ardei, usturoi și ceapă, iar mama a înfrumusețat-o cu gladiole. „Avem și 20 de găini și 20 de pui care ne dau ouă în fiecare zi”, se mândrește ea. Iar dacă nu-s la grădină, sigur se urcă în mașină și pleacă, căci „lu’ mama îi place să se plimbe, la munte, la mare, peste tot”, spune tot mama despre ea. Când iese de la serviciu la 12, tata are geanta de plajă pregătită, iar într-o oră jumătate ajung în nord, la ocean. Conversația noastră pe grupul de familie a fost întreruptă tot de o deplasare: „Bine, vă lăsăm că ne pregătim să mergem la pescuit, poate azi prindem ceva!”.

Nu-i nevoie să-i întreb când se vor retrage definitiv acasă, tata ar spune „și mâine!”, iar mama poate ar întârzia să răspundă, pentru că mama și trei dintre frații ei sunt stabiliți în același sat spaniol. Cu toate acestea, mai trag un pic de timp să-și mai trateze din durerile cu care s-au procopsit în anii de muncă de după căsătorie. Azi e un șold, mâine veșnica durere de spate, apoi un umăr dureros. Când vor mai pune ceva deoparte, vor lua bilete doar dus către România, vor împacheta viața din satul spaniol într-o dubă plină de cutii și se vor apuca de altceva. Dar vor fi din nou acasă.