Mamaia m-a dus la biserică de mică. În aproape fiecare duminică ridicam împreună colbul de pe drum, încercând să ne grăbim cât să ajungem înaintea părintelui. Biserica era tocmai în centrul satului, aproape de magazinele de unde mamaia îmi cumpăra adesea, după slujbă, ceva dulce. La început nu-mi plăcea neapărat să merg la biserică, pentru că asta însemna să mă trezesc în zori, când afară era răcoare sau ger de-a dreptul, și să merg pe jos aproape jumătate de ceas. Nici slujba nu-mi era tare dragă, pentru că trebuia să stau locului timp de câteva ore și să ascult. La un moment dat îmi pierdeam răbdarea și începeam să mă vântur când afară, când înăuntru, așa că mamaia trebuia să-mi explice, pe șoptite, că e important să mai trag măcar un pic cu urechea la slujba ce se auzea din altar.
Când n-am mai locuit cu bunicii, am început să simt lipsa duminicilor începute la biserică. Îmi era dor să mă trezesc în zori, să bat drumul cu mamaia și să-l ascult pe părintele cântând. Vocea lui puternică mă fascinase întotdeauna și-mi înmoaie picioarele chiar și astăzi, de fiecare dată când o aud.
Glasul părintelui seamănă mult cu cel a lui Nicolae Furdui Iancu, pe care-l știu tot de la Tezaur folcloric, emisiunea în care a și avut prima apariție televizată, în 1985. Nicolae Furdui Iancu s-a născut în satul Poiana, comuna Sohodol, județul Alba și este printre cei mai cunoscuți cântăreți de muzică populară. Și la el mă întorc, la fel cum mă întorc la alții, atunci când îmi e dor de satul meu de sub pădure și de oamenii din el. De data asta m-am oprit la melodia Când m-ajunge cât-un dor.