După un an în care am încercat să scriu poveștile altor profesori care fac educație la sat, am adunat suficient curaj încât să transform rubrica „Jurnal de școală” în ceea ce Ionuț și Andreea mi-au sugerat încă de când am lansat De la sat: să scriu despre mine, despre ceea ce fac eu. Sunt învățătoare de vreo trei ani într-o comunitate de lângă Brașov, unde încerc să-i aduc pe copii la școală și să-i fac să învețe ceva nou în fiecare zi. În acte, suntem oraș în toată regula. În realitate, nu există străzi asfaltate, apă curentă, canalizare. Comunitatea, care are origini rome, s-a așezat aici acum zeci de ani și s-a extins de una singură de-a lungul timpului, după un principiu foarte simplu: unde era o parcelă liberă, cineva își ridica o casă. Acum, vreo 10.000 de oameni trăiesc aici. Nu se vorbește limba romani, nu se poartă portul tradițional al romilor, dar se merge prin noroaie, se ard lemne în sobe, apa se ia de la izvor, iar autobuzul ajunge doar de câteva ori pe zi. Vă voi scrie pe tot parcursul lui 2022 despre cum e la școală, de unde îmi iau inspirația, despre lecțiile pe care le învăț, despre dezamăgiri, despre progrese și ce mi-ar fi plăcut să știu înainte să ajung la catedră.
După ce a scris ceva la tablă, unul dintre elevii mei s-a dus în spatele clasei, s-a întors, s-a uitat la tablă și mi-a spus: „Vezi, doamna, ce drept am scris?” Încă din primul an ca învățătoare am încercat să-i fac pe elevi să se uite la progresele lor, în loc să vâneze titlul de „cel mai bun din clasă”. Erau în clasa pregătitoare pe atunci, an în care nu există note sau calificative în catalog, așa că încercam să le arăt cum învață ceva nou în fiecare zi. Le puneam în oglindă două pagini de caiet scrise la diferență de câteva zile sau chiar săptămâni, pentru a vedea singuri cum s-a schimbat felul în care scriau și unde mai au de lucrat. Ne uitam la dimensiunea literelor, la forma lor, dar și la așezarea în pagină. Când un elev făcea un progres foarte mare într-o perioadă scurtă, prezentam caietul întregii clase, care izbucnea în aplauze.
Când am început clasa pregătitoare, orice îi dădeam să scrie lui G., el scria același semn grafic, un fel de plus sau un soi de cruce. Fie că îl puneam să-și scrie numele, fie că îi dădeam să scrie o cifră, el trasa același semn, chiar dacă încercam să-i duc eu mâna. Am pornit ușor, cu liniuțe, și a continuat să facă progrese până când, în clasa I, a reușit să scrie cuvinte întregi cu litere de mână. Îi arătam săptămânal caietul și citeam pe fața lui fericirea.
Apoi, chiar dacă au apărut notele, am continuat să le arăt copiilor progresele pe care le făceau. În timp ce unii copii știau să citească la finalul primului semestru al clasei I, alții au învățat abia spre finalul clasei a II-a. Unii primeau ajutor acasă, alții nu. Unii aveau înclinații către română, alții către matematică. Unii înțelegeau mai ușor unele noțiuni, pe când alții aveau nevoie de mai mult exercițiu. Unii rețineau imediat ce auzeau ceva, alții aveau nevoie de suport vizual. Dacă m-aș fi uitat doar la note, aș fi încurajat doar rezultatele, nu și munca pe care o depun elevii mei. Iar o parte rămân după ore și lucrează cu mine. C., unul dintre elevii care a învățat târziu să scrie și să citească, mi-a spus anul trecut: „Doamna, când eram în clasa pregătitoare scriam mai greu. Acum am crescut și scriu mai repede”. Să-i fi pus un Insuficient pentru că era în clasa a II-a și el abia reușea să facă activități de clasa întâi?!
În România, nu există teste standardizate, ceea ce face notarea foarte subiectivă. De exemplu, eu pot să notez un elev cu Foarte Bine dacă reușește să citească pe litere un text de câteva propoziții, în timp ce un alt cadru didactic poate oferi Suficient pentru același text citit cursiv, pentru că elevul său nu a respectat punctuația. Unii spun că lipsa standardelor duce la scăderea actului educativ, dar eu mă folosesc de asta pentru a-i face pe copii să înțeleagă că ar trebui să concureze cu ei înșiși, nu cu ceilalți din clasă. După fiecare test, îmi ia cam o oră să le ofer feedback elevilor. Când le aduc lucrările corectate, le împart, iar apoi discut cu fiecare ce a făcut bine, unde mai are de lucrat, dar și greșelile care țin de atenție. La început îmi arătau unde au greșit, dar acum pot să vadă și ce au făcut bine. Îmi doresc de la elevii mei să devină cea mai bună variantă a lor, îmi doresc să rămână motivați să învețe și să încerce lucruri noi. Nu încurajez competiția la nivelul clasei. Am în clasă lideri la matematică, lideri la română, lideri la fotbal, lideri la organizare, lideri de jocuri de masă, lideri la rezolvat conflictele – fiecare își are locul, știe la ce este bun și știe cui să ceară ajutorul, în funcție de ce are nevoie, fără să existe o ierarhie. La final de an, toți elevii primesc premii pentru absolvirea clasei.
Elevii mei nu știu, dar la sfârșit de clasa a IV-a, în loc de premii, vor primi primele lor caiete, scrise în clasa pregătitoare, când nici nu știau să țină creionul în mână — pentru a vedea cât de mult au crescut.
